Popularitatea poetului s-a sprijinit multă vreme, aproape exclusiv, pe fabule. În ciuda faptului că temele şi subiectele, în general, nu-i aparţin, originalitatea lui Alexandrescu în acest sector al creaţiei sale se manifestă în câteva autentice valori ale genului: Boul şi viţelul, Câinele şi căţelul, Toporul şi pădurea, Vulpea liberală, Lupul moralist, Dreptatea leului.

Fabula este o creaţie a genului epic, de regulă în versuri, cu o acţiune puţin dezvoltată, în care autorul, folosind procedeul personificării animalelor şi a lucrurilor, satirizează fapte şi atitudini omeneşti şi din care se desprinde o învăţătură. Fabula este una dintre cele mai vechi forme ale poeziei epice. Ea a apărut timpuriu la popoarele antice (indieni, egipteni, greci).
Fa bulistul este diagnosticianul lucid şi pătrunzător al moravurilor vremii, dublat de un comentator al naturii umane. Geneza fabulelor trebuie raportată la racilele vremii, vieţii sociale şi, mai ales, politice, ale timpului, devenite ţinte de atac pentru un observator realist şi critic al contemporaneităţii.

Sub aspectul limbajului sunt denunţate mereu parvenitismul, demagogia, trădarea, ipocrizia - semnalmente morale ale unei epoci şi societăţi caracterizate de cameleonismul politic şi de amestecul strident de tiranie şi aparentă liberalizare.
Pornind însă de la asemenea date reale ale epocii, fabula, tinde, chiar prin formula sa artistică (transpunerea prin alegorie în lumea animală) la o anumită distanţare de concretul imediat, la o generalizare a particularului istoric în trăsăturile unei atitudini esenţiale.

Tema. Semnificaţii.

Alexandrescu excelează în fabule prin construirea de mici scene dramatico-alegorice de mare autenticitate în dialoguri şi încheiate adesea cu veritabile poante; sunt nişte mici comedii cu tâlc alegoric în care a reuşit să concretizeze aspecte şi moravuri tipice unei epoci de prefaceri social-politice pe care a trăit-o.
Deşi în vorbă se declarau gata să slujească poporul şi să lupte pentru drepturile şi libertăţile mulţimii, reprezentanţii stăpânirii, ca şi parveniţii, râvnitorii la înaltele demnităţi în stat, nu erau în realitate decât nişte demagogi, care profitau de pe urma celor slabi.

Poetul nu se sfieşte să denunţe chiar şi pe domnitorul însuşi ca pe un monarh egoist, protector al tagmei căreia aparţine.

Personajele sunt bine zugrăvite, faptele şi vorbele animalelor se potrivesc cu tipul social pe care-l simbolizează: elefantul năsos, bivolul pieptos, lupul coadă-lungă, vulpea afaceristă, tigrii şi urşii colţaţi gata de harţă sunt exponenţi ai celor de la putere.

Într-o aceeaşi manieră sunt înfăţişate şi uneltele regimului de asuprire: cozile de topor sunt puse în slujba celor puternici, câinii se aruncă asupra bietului iepure naiv, maimuţa este fiinţa slugarnică şi perfidă. Toate acestea vor să spună că, faţă de astfel de „politicieni", lipsiţi de scrupule, capabili de orice mişelie, se recomandă înţelepciune şi prudenţă, pentru că , spune morala fabulei „Se află vreo ţară, unde l-aşa-ntâmplare / Să se jertfească leul? / Nici una, mi se pare, / Nu ştiu cum se urmează, nu pricep cum se poate, / Dar văz că cei puternici oriunde au dreptate."

ROMANTISMUL

Romantismul este un important curent artistic şi literar, care se manifestă mai întâi în Anglia, Germania şi Franţa, în primele decenii ale sec. Al XIX-lea, difuzându-se apoi dincolo de continentul nostru, cuprinzând artele plastice, muzica, pictura, filosofia, estetica şi chiar domenii ale vieţii sociale (există un stil romantic, de exemplu, în mobilier, vestimentaţie). Apare ca reacţie împotriva rigidităţii clasicismului, a normelor şi convenţiilor acestuia, militând pentru libertatea de expresie a individului. Principalii reprezentaţi ai curentului sunt: Walter Scott, Byron, Shelley (Anglia), Novalis, Tieck, Heine, Hoffrnan, Shiller (Germania), V. Hugo, Lamartine, Vigny, Musset (Franţa), Manzoni, Leupardi (Italia), Puşkin, Lermantov (Rusia), Edgar Allan Poe (U.S.A.)

În literatura română, romantismul apare cu un deceniu mai târziu decât în Franţa, astfel că o prima generaţie (preromantică), reprezentată de Ion Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, se afirmă spre sfârşitul deceniilor al treilea şi al patrulea al secolului al XlX-lea, prelungindu-se la noi prin scriitorii paşoptişti (Alecsandri, Bălcescu, Alecu Russo) până la Eminescu, socotit îndeobşte ultimul mare romantic european.

Principii estetice generale ale curentului romantic:

• se opune cultului raţiunii, promovând cultul sentimentului şi al fanteziei creatoare. Romanticii înfrâng limitele închise ale idealului de umanitate şi ale concepţiei clasice, prin exaltarea sensibilităţii, a forţei vizionare a omului, prin cultivarea unor noi teme şi motive cum ar fi „fortuna labilis", „viaţa ca vis", „lumea ca teatru" sau prin exprimarea profundă a ideilor şi sentimentelor redate sub forma meditaţiei filosofice.

• cultivă evadarea din realitatea obiectivă prin vis, reverie, istorie, iubire, romanticii fiind tot timpul în căutarea idealului.(„poetul răspunde de sufletele oamenilor"- V. Hugo)

• descoperă infinitului spaţial şi temporal. Limitării clasice i se opune înclinaţia spre nelimitat, din convingerea că esenţa omului se împlineşte în nemărginire. Setea de absolut, căutarea necontenită a idealului, nevoia de depăşire a condiţiei umane reprezintă pentru creatorul romantic condiţiile sale existenţiale. Descoperirea infinitului explică nostalgia absolutului, primordialului, a arhaicului şi a misticului (meditaţia filosofică).

natura devine obiect al contemplării poetice. Omul (microcosmos) se află în armonie cu natura, cu întreg universul (macrocosmosul); aşa se explică predilecţia romanticilor pentru abisurile nopţii, pentru aştrii cereşti, oceane, mări, lacuri, izvoare, codri, pentru vegetalul abundent şi floralul cu o diversă gamă de culori (pastelul, meditaţia).

• evidenţiază valoarea artistică a tot ceea ce este frumos; iubirea faţă de natură presupune surprinderea contrariilor (frumos - urât) iar ochiul romantic trebuie să observe contrastele, antiteza devenind procedeu stilistic preferat, chiar şi în definirea unor situaţii, idei, atitudini sau în caracterizarea personajelor.

• cultivă ironia ca mijloc de a ieşi din cotidian într-o lume iluzorie; apar noi specii (drama romantică, meditaţia, poemul filozofic, nuvela istorică) şi categorii estetice (urâtul, grotescul, macabrul).

• manifestarea unui deosebit interes pentru creaţia populară şi tradiţia naţională - romantismului îi datorăm descoperirea bogăţiei fondului şi formei operelor folclorice. Vor fi preluate din folclor teme, elemente de limbaj (regionalisme, arhaisme, diverse forme populare ale cuvintelor) şi chiar specii literare (doina, basmul, balada, legenda).

• personajul provine din toate mediile sociale, este unul excepţional surprins în situaţii excepţionale.

• amestecul genurilor, renunţarea la regulile unităţilor în numele verosimilului şi al culorii locale. Romanticii sunt de părere că un mare eveniment istoric nu poate să se desfăşoare în 24 de ore, iar prezentarea unui amplu tablou al vieţii necesită amestecul genurilor, căci adevărata poezie stă în armonia contrariilor.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---