Context literar. Tematică.

Publicată la 1 iulie 1885 în Convorbiri literare, poezia aparţine perioadei de tinereţe. Sara pe deal este poemul iubirii adolescentine, al visului pur.
În viziunea lui Eminescu o astfel de iubire în care este descoperită armonia sufletelor şi frumuseţea universului, este reper al unei valori supreme ca însăşi viaţa: „...Astfel de noapte bogată/ cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?".
Elemente de structură şi compoziţie.

Poezia este o idilă cu puternice accente de pastel. Textul poetic este organizat pe două planuri, unul erotic şi unul al naturii între care există un echilibru deplin. Pentru realizarea acestui raport poetul insistă asupra planului descriptiv. Eminesc u zugrăveşte un cadru natural tipic romantic, în care obiectele şi elementele naturii au un loc bine stabilit.

Perspectiva este panoramică, cuprinzând în acelaşi timp imagini terestre şi cosmice („buciumul sună cu jale, / Turmele-I urc, stelele scapără-n cale").
Totul este surprins într-o mişcare a privirii. Nimic din tablou nu este imobil, iar acest lucru sporeşte misterul şi farmecul spectacolului cerului de vară: „Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară, .../ Stelele nasc umezi pe bolta senină".

Metode ÅŸi procedee artistice. Limbaj.

Spaţiul poetic este amplu, dar nu copleşit prin detaliu care să particularizeze excesiv. Priveliştea care se aşterne privirii este domestică, pastorală, arhaică. Imaginile poetice sunt vizuale, dar nu cromatice (alternanţe de umbră şi lumină) şi auditive. Tăcerea este subliniată, în mod paradoxal, prin sunete estompate, melodioase şi melancolice: „buciumul sună cu jale", „apele plâng, fluiere murmură-n stână, scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână, clopotul împle cu glasul lui sară". Toate aceste sunete alcătuiesc un fundal sonor, ca o muzică de şoapte a naturii. Natura eminesciană are funcţia de a încadra şi a potenţa sentimentul iubirii. Spectacolul naturii este creat de poet pentru a susţine afectiv izbucnirea unui dor nebun de iubire.

Elementele planului uman se intersectează cu cele ale cadrului natural sugerându-se un paralelism afectiv, realizat poetic printr-o trecere subtilă a construcţiilor metaforice dintr-un plan în altul. Astfel că jalea buciumului şi plânsul apelor sunt stări în care se reflectă trăirile sufleteşti ale fetei care îşi aşteptă iubitul. Epitetele din versul „luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară" pot fi considerate şi atribute ale ochilor care privesc cu dor prin „frunza cea rară", iar metafora „stelele nasc umezi pe bolta senină" reprezintă un echivalent astral al strălucirii iubirii în ochii fetei copleşită de tensiunea aşteptării. Versul declamativ „Sufletul meu arde-n iubire ca para" are o dublă funcţie: închide planul naturii şi concentrează totul în jurul poveştii de iubire. Totul rămâne însă în lumea visului în care îndrăgostiţii, îmbătaţi de farmecul iubirii, vor adormi „surâzând sub înaltul, vechiul salcâm" refăcând prin pereche unitatea primordială a lumii.

Interogaţia finală relevă aspiraţia omului spre ideal. Tonul nostalgic ilustrează conştiinţa tragică a imposibilităţii atingerii acestuia.

Versificaţie

Tonalitatea gravă a poemului este susţinută de elementele de prozodie.
Construcţia lungă a versului de douăsprezece silabe este dublată de o îmbinarea de ritmuri: coriamb, dactil, şi troheu. Rima împerechiată, feminină (cu ultima silabă neaccentuată) îndulceşte tonul grav al poeziei.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---