„Apărută în Convorbiri literare, din 1 februarie 1881, Scrisoarea I cuprinde în prima parte o meditaţie filosofică asupra existenţei umane, cu trimiteri la Imnele creaţiei din Riga-Vede indiană, la filosofia greacă, la Kant şi în special la cartea lui Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare, cunoştinţe de filosofie însuşite la Viena şi Berlin. Alte surse de informare s-au stabilit şi în literatura naţională şi universală".

I. Hangiu

Poezia Scrisoarea I este o operă reprezentativă din creaţia lui Mihai Eminescu, în care autorul îşi exprimă concepţia asupra existenţei omului de geniu în societate, cu privire la geneza vieţii pe pământ şi a evoluţiei omu lui în spaţiu şi timp. Aceste gânduri îl frământau pe creator într-o seară, când sufla în lumânare cu gene ostenite şi "Doar ceasornicul urmează lunga timpului cărare". Martora frământării gândurilor sale este luna, „stăpână-a mării", care ascunde sub razele sale „valurile mişcătoare", „ţărmurile înflorite" şi existenţa frământată de griji a oamenilor. Ea vede contrastul dintre cei bogaţi şi cei săraci, în timp ce un rege „împânzeşte globu-n planuri pe un veac", pe când omul sărac abia cugetă la ziua de mâine.
La destinele acestora gândeşte şi bătrânul dascăl, sărac şi înfrigurat: „Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic, / Universul fără margini e în degetul lui mic". Inţelepciunea acestui dascăl este atât de mare, încât el poate să priceapă ce s-a întâmplat în urmă cu mii de veacuri şi ce va fi în viitor. Este un prilej pentru poet să-şi exprime părerea asupra începuturilor vieţii pe pământ. Din pacea deplină a universului, s-a ivit mai întâi un punct, care şi-a făcut mumă din haos, iar el a devenit tatăl. De atunci au evoluat toate pe pământ şi gândul omenesc încearcă să le explice: Jar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, /Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici".

Concepţia eminesciană, exprimată prin cea a bătrânului dascăl, este că lupta cu eternitatea pare zadarnică. Dascălul îşi îndreaptă ascuţişul minţii peste mii de veacuri înainte: „Soarele ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş / Ce se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi, / Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azărl rebeli în spat, / Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi, /Iar catapeteasma lumii în adânc s-a înnegrit, / Ca şi frunzele de toamnă stelele-au pierit"... Concepţia aceasta este preluată de Emi-nescu din filosofia indiană şi are un caracter materialist (la nivelul ştiinţei din vremea aceea), exprimând dezamăgirea omului de geniu de a nu fi înţeles de societatea în care trăieşte, când „v/5 a morţii eterne e viaţa lumii întregi". Poetul este preocupat de soarta bătrânului dascăl (în mod indirect de a sa), care speră ca, măcar după moarte, să fie preţuit de urmaşi. Dar el bănuieşte că şi aici cugetătorul se înşeală, deoarece acela care va ţine o cuvântare la mormântul dascălului se va lăuda pe sine: Jar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine, lus-truindu-se pe el, /Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă".

Aceeaşi soartă tristă îl va aştepta şi pe poet. La sfârşitul Scrisorii I, autorul revine asupra imaginii de început, prezentându-ne luna care stăpâneşte peste întreaga omenire, revărsând în univers Jiniştita ei splendoare... /Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, / Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate, / Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii, / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii".

Pesimism şi dezamăgire, sau luciditate şi realism?! Mihai Eminescu avea una dintre acele minţi limpezi şi profunde, care nu putea ocoli niciodată adevărul - chiar dacă raţionamentul prin care îl dezvăluia îl conducea la concluzii triste. Pe de altă parte, era atât de sensibil în întregul său, luat ca trup şi suflet, încât transpunea acest adevăr în imagini artistice de o frumuseţe neasemuită, care-i alina o parte a dezamăgirilor. Spaţiul şi timpul se condensează la dorinţa sa: „Microscopice popoare, regi, oşteni şi împăraţi, /Ne succedem generaţii şi ne credem învăţaţi".
Situându-se într-un punct al eternităţii universale, poetul înţelege şi explică celorlalţi inevitabilitatea trecerii: „Poţi zidi o lume întreagă, poţi s-o sfarmi... orice ai spune, / Peste toate o lopată de ţărână se depune, / Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri / Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri". Astfel se detaşează poetul de tot ceea ce i-ar putea umbri existenţa artistică (singura care-i va conferi, până la urmă, nemurirea): „Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate; /Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate, / Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării /Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării".

Obsedat de marile dileme ale existenţei umane, care nu-i pot lăsa fericiţi nici pe poeţi, nici pe filosofi, - în fond, aceleaşi, dar altfel interpretate, cu neliniştile lui Lucian Blaga ori ale lui Tudor Arghezi, cu ale lui Eugen Ionescu sau Emil Cioran -Mihai Eminescu dovedeşte în Scrisoarea I cum gândul devine metaforă, cuvântul -maximă, simţirea - meditaţie, iar talentul poetic le îmbracă deodată pe toate într-o armonie desăvârşită.

---

Tag-uri: poezie

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 07 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---