Încadrarea în epoca literară. Curente şi orientări literare. Receptări critice.
Ca în toată poezia romantică, iubirea şi natura sunt teme prezente şi în creaţia eminesciană. „Natura este singurul absolut"- afirmă poetul. Toate deziluziile, dezamăgirile vieţii sunt depăşite prin contemplarea naturii. Eminescu nu este un pastelist al aspectelor de suprafaţă, al descrierilor de natură, ci percepe totul ca parte integrantă a universului.

Criticul Garabet Ibrăileanu afirmă că „în privinţa sentimentului naturii şi a picturii ei, vom observa că în prima fază Eminescu este mai obiectiv, mai dezinteresat. E drept, el nu are nici un pastel, nici o poezie consacrată numai naturii. Dar, c um am văzut, în poeziile lui de dragoste subiectivă, natura adesea - dacă nu primează - e pe acelaşi plan cu dragostea. Iar în poezia obiectivă, unde natura e un cadru, cadrul ia proporţii întinse, ca de pildă în Călin, partea finală. În faza a doua, natura e întotdeauna în funcţiune de sentiment, şi foarte adesea expresia stărilor de suflet. în orice caz este cadrul strict necesar vieţii".

Dorinţa, publicată în revista Convorbiri literare în 1876, face parte din această a doua parte a creaţiei eminesciene despre care vorbeşte Ibrăileanu, pe tema iubirii şi a naturii, alături de Lacul, Floarea albastră, Sara pe deal.

Tema şi semnificaţia titlului. Influenţe.

Titlul exprimă un vis de iubire, o chemare tainică într-un mirific colţ de natură.
Este o poezie definitorie pentru viziunea poetului asupra acestei teme. Visul de iubire, dorinţa devine la Eminescu o sursă de lirism. în această poezie dragostea nu este o realitate, ci o aspiraţie spre împlinire.

Elemente de structură şi compoziţie.

Poezia cuprinde o succesiune de cinci tablouri: chemarea în mijlocul unei naturi tipic romantică, momentul întâlnirii, jocul gesturilor tandre, somnul şi visul. Fiecare secvenţă lirică fixează o imagine dintr-o idilă, al cărei ceremonial este construit după acelaşi tipar pe care-l vom întâlni şi în alte poezii pe această temă.
Modalităţile de adresare (imperativul „vino"), alternanţa pronumelor şi adjectivelor de persoana I şi a Ii-a singular, prezenţa formelor verbale specifice acestor persoane trădează caracterul epistolar, din punct de Vedere formal, al poeziei. Ştim azi că Eminescu i-a trimis acest poem Veronicăi Micle, ca pe o scrisoare, în martie 1876, şi a publicat-o în septembrie acelaşi an.

În primul tablou cadrul natural este abia schiţat: „izvorul care tremură pe prund" (personificare), „prispa cea de brazde" (metaforă), „crengi plecate" (epitet metaforic).

Momentul întâlnirii mult visate se caracterizează prin dinamism, sugerat prin verbele de mişcare prezente în strofa a Ii-a: „să alergi", „să cazi", „să desprind", „să ridic". Totul se desfăşoară după un ritual al intimităţii. În secvenţa lirică următoare dorinţa este conturată treptat într-un crescendo de mare fineţe; visul de iubire se dezvăluie treptat până la uitarea de sine.

Elementele naturii vin să armonizeze cu sentimentele de puritate şi cu gesturile gingaşe ale iubitei. Totul se transformă într-un murmur al „izvoarelor", al blândei „batere de vânt". Ninsoarea parfumată a florilor de tei „rânduri, rânduri" sugerează suspendarea clipei de iubire în eternitate.

Chipul iubitei este subtil sugerat, amintind de zânele din poveşti: „văl pe creştet şi obraz", „Fruntea albă-n părul galben", „buze dulci". Este o apariţie diafană, aproape fantomatică. Prezenţa ei în acest tablou potenţează ideea de împlinire a visului de iubire.

În ultimele două strofe poetul introduce elemente ale unei naturi meditative, umanizate, expresie a integrării organice în natură: „îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratece izvoare /Blânda batere de vânt". Interferenţa dintre cele două planuri, om-natură este evidentă în versurile „Adonnind de armonia / Codrului bătut de gânduri", unde prin intermediul unei personificări metaforice („codrul bătut de gânduri"), poetul transferă reflectarea asupra semnificaţiei acestei iubiri tainice, codrului.

„Omătul florilor de tei" - cum spune Călinescu - vine, în chip firesc la Eminescu, să îmbete simţurile celor doi îndrăgostiţi în accederea lor spre eternitate, prin iubire.
Procedee artistice. Imagini ÅŸi figuri de stil.

Poezia se remarcă printr-o naturaleţe a expresiei, prin noutatea şi muzicalitatea asocierii cuvintelor, prin „scuturarea de podoabe stilistice" în exces, care reprezintă semne ale maturităţii liricii eminesciene. Printre figurile de stil folosite observăm: personificarea, menită să apropie cele două planuri, uman-natură terestră, („izvorul care tremură pe prund"), metafora („blânda batere de vânt"), inversiunea („singuratece izvoare"), imaginile auditive şi vizuale (zgomotul abia perceptibil al izvoarelor, adierea vântului, flori de tei), epitetul cromatic („fruntea albă", „părul galben"), repetiţia cu rol de amplificare, de subliniere („singuri -singurei", „rânduri - rânduri").

La nivel morfologic, cele mai multe epitete sunt realizate prin adjective propriu-zise („fruntea albă", „părul galben") sau prin participii cu valoare adjectivală („crengi plecate").

Folosirea verbelor la viitor sau conjunctiv („şedea-vei", „să alergi", „să cazi") sugerează faptul că iubirea, chemarea, dorinţa rămân în sfera visului.
Sintaxa poeziei este cea care dă limpezime textului; cele mai multe propoziţii sunt principale aflate în raport de coordonare juxtapusă, marcată prin virgulă („Vom visa un vis ferice, / Îngâna-ne-vor c-un cânt").

Deşi ritmul e trohaic şi măsura de 7-8 silabe, ca în poezia populară, versurile nu au decât o pereche de rime, fiind percepute ca distihuri ample. Acest lucru face ca poezia să aibe o altă tonalitate, mai gravă, decât cea a poeziei populare.
Dorinţa de materializare a visului de iubire, de transformare a unei clipe de dragoste în eternitate este sugerată prin folosirea semnelor de suspensie: „Lăsând pradă gurii mele / Ale tale buze dulci...".

Tonul poeziei emoţionează, „cuvintele lui au suflet, mişcare, culoare, formă, fiecare epitet e o explozie de lumină" (Alexandru Vlahuţă). Imaginile poetice deosebite sunt rodul unei gândiri şi ale unei simţiri profunde.

Orizontul interior al poeziei eminesciene se naşte din frumuseţea acestor imagini, din sensurile noi pe care le dă cuvintelor astfel încât limba literară „care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti." (Titu Maiorescu)

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---