„ Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru acesta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii".

Mihail Kogălniceanu

Între revistele care apar în perioada anilor 1830-l860, denumită şi perioada paşoptistă, deoarece evenimentul politic cel mai de seamă al etapei respective a fost revoluţia burghezo-democratică de la 1848, rolul cel mai important l-a avut Dacia literară, apărută la laşi, în 1840, sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu.
Este bine cunoscută contribuÅ£ia lui Mihail Kogălniceanu la înfà „Æ’ptuirea actului Unirii Principatelor, precum ÅŸi în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când a fost prim-ministru, având o influenţă determinantă în elaborarea unor reforme democratice, cum ar fi: secularizarea averilor mănăstireÅŸti, împroprietărirea ţăranilor, reorganizarea învăţământului ÅŸi dezvoltarea teatrului, a publicaÅ£iilor culturale ÅŸi a literaturii.

Mihail Kogălniceanu elaborează legi, scrie tratate de istorie, întemeiază, împreună cu Nicolae Bălcescu, revista Magazin istoric pentru Dacia, unde sunt publicate, pentru prima dată, cronicile moldoveneşti, care au avut un rol covârşitor în dezvoltarea istoriografiei şi literaturii române.
Deşi nu era literat propriu-zis, cu un prestigiu ca al lui Nicolae Bălcescu ori Alecu Russo, Kogălniceanu se înscrie în istoria literaturii române prin câteva povestiri şi schiţe evocatoare, ca: Iluzii pierdute, Fizionomia provincialului la Iaşi, Tainele inimii (un proiect de roman nefinalizat), Două femei împotriva unui bărbat, Noul chip de a face curte şi alte câteva, care nu s-au impus îndeajuns, dar rămâne nemuritor prin inspiratul Program al Daciei literare, denumit de autor Introducţie.

După ce face istoricul câtorva publicaţii anterioare, efemere ori mai larg răspândite, autorul arată că: "Ajutată de stăpânire, apărată şi îmbogăţită de nişte bărbaţi mari şi patrioţi adevăraţi, a căror nume vor fi trainice ca veacurile, înlesnită prin miile de şcoli ce s-au făcut în târgurile şi satele Moldo- Vlahiei, literatura noastră făcu pasuri de urieş şi astăzi se numără cu mândrie între literaturile Europei".
Cu toate aceste remarci îmbucurătoare, autorul constată că atât Curierul Românesc, din Muntenia, sub redacţia lui Ion Heliade Rădulescu, Foaia inimii, din Transilvania, a lui Gh. Bariţ, ori Albina Românească, din Moldova, a lui Gheorghe Asachi, cât şi alte publicaţii mai puţin reprezentative „au mai mult sau mai puţin o coloară locală", adică o ţinută provincială şi partizană.

Ori, în cadrul amplei redeşteptări naţionale, sub influenţa ideilor iluministe europene şi a celor paşoptiste, pe care tinerii studioşi le aduceau de la Paris, leagănul culturii universale, se impunea o mai mare deschidere şi imparţialitate a mişcării culturale româneşti. De aceea, „O foaie dar, care părăsind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura naţională, o foaie care, făcând abstracţie de loc, ar fi numai o foaie românească, şi prin urmare s-ar îndeletnici cu producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune, această foaie, zic, ar împlini o mare lipsă în literatura noastră". După o astfel de demonstraţie logică, prea inteligentă ca să nu fie şi convingătoare, concluzia autorului este firească: „O asemenea foaie ne vom sili ca să fie Dacia literară; ne vom sili, pentru că nu avem sumeaţa pretenţie să facem mai bine decât predecesorii noştri.

Bănuindu-le parcă invidia pentru un astfel de program clar şi cu obiective atât de precise, autorul îmblânzeşte, în final, afirmaţiile sale, prin acea delicată şi de bun simţ expresie: „nu avem sumeaţa pretenţie..."
Totuşi, în continuare, sunt trasate şi câteva pretenţii, de natură etică şi estetică, de îndrumare şi perspectivă: Dacia, „afară de compunerile originale ale redactorilor şi conlucrătorilor săi, va primi în coloanele sale cele mai bune scrieri ce va găsi în deosebitele jurnaluri româneşti.''

Ideea unităţii culturale a românilor, chiar mai înainte de realizarea ei politică şi geografică, este continuată cu subtilitate: aşadar foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturii româneşti în carele, ca într-o oglindă, se vor vedea scriitorii moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fieştecare cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său".

Autorul se fereşte de afirmaţii generale, numind pentru întâia oară toate provinciile româneşti, ale căror producţii de inteligenţă şi talent ar vrea să le unească în paginile revistei. E timpul să înţelegem astfel că şi titlul revistei de Dacia literară a fost ales cu un anumit scop: acela de a demonstra şi prin denumire intenţiile certe ale coordonatorului ei.

Pentru o astfel de unitate, se impun principii critice şi morale bine definite: „Cât pentru ceea ce se atinge de datoriile redacţiei, noi ne vom sili ca moralul să fie pururea pentru noi o tablă de legi şi scandalul o urâciune izgonită". Dar cum se va face aceasta, când hotarele artificiale şi ambiţiile locale pun nenumărate piedici în faţa unităţii de spirit a românilor?! „Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica numai cartea, iar nu persoana, vrăjmaşi ai arbitrariului, nu vom fi arbitri în judecăţile noastre literare".

Cât de înţelept şi de subtil profet al neamului se dovedeşte a fi viitorul prim-mi-nistru al lui Alexandru Ioan Cuza, când cheamă cu atâta patos la unire: „Literatura are nevoie de unire, iar nu de dezbinare".

Unirea sufletească va duce la cea culturală, iar aceasta la cea politică: Jn sfârşit, ţălul nostru este realizarea dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură comune pentru toţi".

Vorbind la fel, poate vom reuşi să gândim, dacă nu chiar la fel, cel puţin mai apropiat unii de ceilalţi - este ceea ce ne lasă să înţelegem marele patriot.
Abia acum, după revigorarea sentimentelor naţionale şi ridicarea celor mai bune argumente estetice, autorul îndrăzneşte să-şi spună părerea despre acele traduceri, pe care alţii, servili încă literaturii străine, le considerau adevărate producţii artistice: ,JDa-rul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară duhul naţional. Această manie este mai ales covârşitoare în literatură. Mai în toate zilele ies de sub teasc cărţi în limba românească. Dar ce folos! că sunt numai traducţii din alte limbi şi încă acelea de-arfi bune... Traducţiile însă nu fac o literatură". (Sublinierea noastră).

Argumentul covârşitor vine după câteva fraze: „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii''''.

Incercând să încorporăm, la peste o sută cincizeci de ani de la această Introduc-ţie, în propria noastră gândire şi simţire, simţirea patriotică şi gândirea estetică ale lui Mihail Kogălniceanu, vom constata că marele patriot, făcându-se ecoul ideilor paşoptiste ale vremii, cerea contemporanilor săi:

a) Inspirarea din trecutul istoric al poporului nostru, bogat în fapte eroice şi personaje model;
b) Elaborarea unor opere originale, deoarece traducerile nu pot forma o literatură naţională;
e) Valorificarea valenţelor educative ale tradiţiilor populare, ale folclorului şi obiceiurilor noastre;
d) Aprecierea obiectivă a valorii reale a operei, desprinzându-ne de părerile subiective anterioare cu privire la autorul ei, introducând pentru prima dată criterii estetice de critică literară, anticipându-l astfel pe Titu Maiorescu.
Toate acestea au format aliajul de cea mai bună calitate care a unit cultura noastră naţională, în curs de formare în etapa respectivă.

a.l.) îndemnul lui Mihail Kogălniceanu ca scriitorii să se inspire cu predilecţie din trecutul nostru istoric a fost urmat de Costache Negruzzi în elaborarea nuvelelor Sobieski şi românii şi Alexandru Lăpuşneanul, iar mai târziu de Alexandru Odobescu, în nuvelele Mihnea Vodă cel Rău şi Doamna Chiajna, de Vasile Alecsandri, cu drama Despot Vodă, iar mai apoi de Bogdan Petriceicu Haşdeu, în Răzvan şi Vidra. Tot Vasile Alecsandri elaborează poemul eroic Dumbrava roşie, având ca generic una dintre legendele lui Ion Neculce, din O samă de cuvinte, câteva dintre ele reluate şi în Legende istorice, de Dimitrie Bolintineanu (Muma lui Ştefan cel Mare, Daniil Sihastrul); Nicolae Bălcescu, în Românii supt Mihai-Voievod Viteazul şi Alecu Rus-so, în Cântarea României, valorifică atât partea istorică şi educativă a literaturii cât şi pe cea folclorică.

b.l.) Aceste cărţi pot fi folosite ca exemple concludente şi pentru cerinţa de a se elabora opere originale, la care mai adăugăm faptul că majoritatea speciilor şi genurilor literare în cultura noastră s-au conturat acum, ele rămânând determinante până în vremurile noastre. în perioada respectivă, chiar Mihail Kogălniceanu încearcă să pună bazele romanului românesc, prin Tainele inimii; tot un început nefinalizat are şi Vasile Alecsandri, cu Dridri, iar Nicolae Filimon scrie adevăratul roman social românesc: Ciocoii vechi şi noi. Nu trebuie să uităm nici de romanele Manoil şi Elena, ale lui Dimitrie Bolintineanu, după care Duliu Zamfirescu elaborează ciclul Neamul Comăneştenilor, alcătuit din: Viaţa la ţară, Tănase Scatiu, In război, îndreptări, Ana.

În aceeaşi perioadă, întâlnim şi elemente de pastel, în Zburătorul, de Ion Helia-de Rădulescu, ori Păstorul întristat, de Vasile Cârlova, Primăvara amorului, de Iancu Văcărescu, specia fiind cultivată cu predilecţie de Vasile Alecsandri, în ciclul Pasteluri. Scrisoarea literară este promovată de Ion Ghica şi Vasile Alecsandri, de Costache Negruzzi şi chiar de Mihail Kogălniceanu. Au fost amintite Legendele istorice, ale lui Dimitrie Bolintineanu, la care adăugăm revalorificarea unor legende populare, cum ar fi Monastirea Argeşului. Satira apare în literatura noastră pentru prima dată la Grigore Alexandrescu, în Satiră. Duhului meu, apoi la Ion Heliade Rădulescu şi la Costache Negruzzi. Grigore Alexandrescu pune şi bazele fabulei, ca specie literară aparte pentru orânduirea feudală şi perioada de trecere spre capitalism, urmat fiind de Alexandru Donici (şi de Antioh Cantemir, în Rusia).
Bardul de la Mirceşti este întemeietorul propriu-zis al teatrului românesc, parcugând toate etapele posibile - din faza sa de copilărie, cu vodeviluri şi cântice comice, până la drama Despot Vodă, la comediile: Chiriţa în provincie sau Chiriţa la Iaşi, urmat apoi de o întreagă pleiadă de scriitori care au cultivat drama istorică: Alexandru Davila, cu Vlaicu Vodă, Bogdan Petriceicu Haşdeu, cu Răzvan şi Vidra, Barbu Ştefanescu Delavrancea cu trilogia: Apus de soare, Viforul, Luceafărul şi alţii.

După cum constatăm, influenţa literaturii franceze se manifestă şi prin faptul că, adăpându-se la izvoarele de lumină ale acesteia, tinerii scriitori români paşoptişti au diversificat întreaga literatură naţională, încercând să o ridice la nivelul celei europene, deşi problema sincronizării culturii româneşti cu cea universală se pune mult mai târziu. Dar creaţiile artistice paşoptiste nu mai sunt un împrumut ori o imitaţie, ci au ca punct de plecare programul Daciei literare. Prin tendinţa lor, se ajunge la modernizarea rapidă a literaturii noastre, dar şi la unificarea ei pe plan naţional.

c.l.) Cât priveşte valorificarea valenţelor educative ale tradiţiilor naţionale, ale folclorului literar şi ale obiceiurilor româneşti, punctele de bază au fost deja amintite prin reactualizarea unor opere ca Alexandru Lăpuşneanul, de Costache Negruzzi, în paragrafele unde se descrie costumaţia voievodului şi obiceiurile la slujbele religioase; de Alecu Russo, când fructifică în proza sa poematică balada populară Doica, de Vasile Alecsandri, când prelucrează un motiv folcloric în Legenda ciocârliei, ori când alcătuieşte prima culegere de folclor românesc: Poezii poporale.

d. 1.) Prin introducerea unor criterii de apreciere obiectivă a operei, mulţi scriitori au început să elaboreze cărţi sub altă exigenţă faţă de sine şi faţă de cititori, iar prin cerinţele sale, deşi nedezvoltate prea mult teoretic, Mihail Kogălniceanu deschide drumul de mai târziu al criticilor literari Constantin Dobrogeanu-Gherea, Garabet Ibrăileanu şi Titu Maiorescu.

Programul Daciei literare este primul manifest conştient şi profund de diversificare a culturii naţionale, de ridicare a calităţii sale expresive şi artistice, urmat nu numai de scriitorii paşoptişti, post-paşoptişti, şi de cei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ci şi de mulţi alţii, ca un ecou prelungit până în zilele noastre. Un rol important l-a avut mai târziu mişcarea literară a Junimii, cu revista ei Convorbiri literare, care vor deschide drumul marilor clasici ai literaturii române: Ioan Slavici, Ion Creangă, I. L. Caragiale şi Mihai Eminescu - dar la temelia începuturilor stă portretul de apostol al lui Mihail Kogălniceanu, testamentul său artistic, Introducţie la Dacia literară, şi o modestă revistă care se făceau ecoul dorinţei de unitate culturală a tuturor românilor.

---

Tag-uri: istorie, cultura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 07 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---