Încadrarea în epoca literară.

Curente şi orientări literare. Receptări critice.

Ion Barbu, pe numele său real, Dan Barbilian, se naşte la Câmpulung-Muscel în 1895 şi este cunoscut în literatura română ca un original, care a reuşit să-şi unifice două mari pasiuni, considerate până atunci ireconciliabile - poezia şi matematica. Ca mai toţi poeţii perioadei interbelice trece prin experienţa simbolistă, debutând în revista condusă de Macedonski - Literatorul. în 1919 se mută la cenaclul patronat de Eugen Lovinescu - Sburătorul, imprimând operei sale o certă orientare spre modernitate. Barbu se îndreaptă gradual spre poezia ermetică, renegându-şi volumul apărut î n 1921 - După melci, considerând că nu-i îndeplineşte aspiraţiile ulterioare. Aşa apare o nouă selecţie a poeziilor sale, în 1930, purtând un titlu dat de editor, dar nu mai puţin celebru - Joc secund.

Criticul Nicolae Manolescu spunea despre Barbu că „de la Mallarme încoace, nici un alt poet n-a exprimat un punct de vedere mai radical asupra poeziei. Dincolo de terminologia, adesea pretenţioasă, se află efortul demn de reţinut de definire teoretică a poeziei esenţiale". Nicolae Balotă considera că Barbu îşi concepe arta, opunându-se unor mişcări poetice contemporane, fiind vorba despre „o antipoetică". îl apropie, în acest sens, pe Barbu de Valery şi Mallarme, prin căutarea poeziei absolute şi refuzul liricii confesive.

Poezia Timbru a apărut mai întâi în revista Sburătorul din 1926 şi a fost reluată în varianta sa definitivă, în volumul Joc secund din 1930 .

Tema şi semnificaţia titlului. Influenţe.

Timbru este o artă poetică fascinantă, constituindu-se într-o negare a poeticilor cunoscute, mai degrabă o antipoetică. Titlul are o valoare simbolică, destul de puţin explicită - specifică limbajului ermetic, bazată pe jocul dintre denotaţie şi conotaţie. Astfel titlul ar fi o trimitere la aderenţa şi imaginea poeziei, dar şi la sonoritatea şi valoarea ei muzicală. Sub ermetismul poeziei se simte influenţa lui Nietzsche, lectura favorită a tinerilor din perioada când Barbu şi Blaga se aflau la studii în Germania. Acesta oferă modernităţii o cheie de înţelegere a antichităţii, prin întoarcerea la mituri şi zei. E vorba de o abordare modernă a mitologiei. Aşa se explică noile conotaţii ale apollinicului - ca tendinţă raţională, echilibrată, rece şi dionisiacului - ca trăire senzorială, ca beţie a simţurilor din poezia lui Ion Barbu.

Elemente de structură şi compoziţie

Poemul conţine două catrene simetrice, fiecare ilustrând unul dintre cele două planuri ale poeziei - planul mijloacelor artistice, al formei şi planul conţinutului ideatic şi ideal, în acelaşi timp. Incipitul poeziei e abrupt, aproape de matricea antică, prin anihilarea eului şi scoaterea poemului din timpul şi spaţiul realului, aşa cum susţinea Nicolae Balotă. Finalul potenţează lumea poeziei, ca o altă lume, tot rezultatul unei creaţii, apropiată de concepţia divină, în care poetul devine demiurg prin „negaţia spiritualistă a lumii materiale", cum spunea Tudor Vianu.

Procedee ÅŸi mijloace artistice. Imagini ÅŸi figuri de stil.

Enumeraţia care deschide primul catren pune sub semnul întrebării capacitatea de a „rezuma" lumea, neîncrederea poetului în percepţia senzorială şi în posibilitatea instrumentelor tradiţionale de a exprima absolutul. „Cimpoiul" şi „fluierul" sunt simboluri ale mijloacelor artistice tradiţionale care nu pot reda inefabilul şi infinitul. „Lutul" şi piatra sunt elemente simple, care „presimt" creaţia. Dar toate - cimpoiul, fluierul, lutul nu reuşesc să comunice explicit emoţia, adică „durerea". Aceasta va fi „divizată", termenul matematic sugerând aici, parţialul, fragmentarul, niciodată absolutul. Metafora „a humei despuiare" marchează lepădarea de sine, de fapt, o negaţie a lumii materiale prin care se ajunge la poezie, ca virtualitate, ca proiecţie.
Ceea ce este şocant la Barbu e ermetismul exprimării; matematicianul îndrăgostit de limbaj face adevărate experienţe de vocabular şi de sintaxă. „Durerea divizată" era, de fapt „durerea fiecăruia frământată-ncet, mai tare", ca şi „cimpoiul veşted luncii" sunt metafore prin elipsă, într-un joc al analogiilor - de altfel, Barbu are „duhul analogiilor" ne spune Perpessicius - ce emană o muzicalitate extraordinară. Este vorba de o plasticizare a abstractului, care reuşeşte să imprime enumeraţiei ermetice şi depersonalizate un paradoxal accent melancolic - neputinţa elementelor ce vor să se exprime. Melancolia aceasta eterată este una dintre realizările majore ale poeziei.

Dacă primul catren făcea parte din planul mijloacelor artistice ale poeziei, al doilea prezintă „condiţia ei ideală". Aceasta e definită în manieră proprie, cât se poate de barbian, amintind de increat, simbolizat de „cântecul încăpător" - o promisiune a ceva ce nu există, dar ar putea exista. „Cântecul" face parte din paradigma poeziei, chiar dacă e supus ~ am văzut în primul catren - blestemului individualităţii. Tonul acestui catren e unul grav, solemn, iar condiţional-optativul care începe catrenul potenţează poezia ca o altă lume, intrată „în oglindă", virtuală. Acest univers al "jocului secund" - după titlul volumului - abstras din efemer, se ridica prin anularea celui real, nefiind „o copie a lui, având un sens propriu, intern, care-l justifică" ne spune Nicolae Manolescu. Catrenul al doilea are la bază două „metafore ale creaţiei" - Perpessicius. Prima „Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare" ilustrează imaginea mării ca leagăn al vieţii, dar şi revelaţia înaltului reflectat în acvatic, pecete a realităţii virtuale. A doua metaforă este naşterea femeii în Paradis, femeie pe care Divinitatea o resuscitează din „coasta bărbatului". Imaginea Evei/ poeziei ridicându-se în chip de fum se înscrie în jocul aparenţelor - fumul e o sublimare ce accentuează aerul de lume posibilă a poeziei - „iubirea de posibil", ca un imn adresat vieţii care se „pregăteşte să se desprindă de nefiinţă", cum se exprimă Perpessicius. „îngerii" sunt şi ei un element paradisiac, făcând parte din mântuirea acestei lumi a posibilului.

Poezia se transformă într-un imn, înţeles ca stare de revelaţie extatică, o stare ultimă a fiinţei artistului, de genul celei care, după spusele legendei, l-a determinat pe Toma de Aquino să exclame în urma unei viziuni beatifice: „Nu mai scriu, orice cuvinte pe lângă o asemenea lumină, nu sunt decât paie".

Limbajul

Criticul Nicolae Balotă făcea apropierea dintre limbajul barbian şi incantaţia sacră. în cazul ambelor, exprimarea inexprimabilului se face prin enigme şi obscurităţi. Dacă limbajul este comunicarea a celor ce sunt, poetul făureşte o altă limbă - o cale de acces spre o altă realitate posibilă. Termenii au o rezonanţă arhaică şi populară - „humă", „despuiare", întregită de neologismul matematic - „divizată".

Versificaţie

Poezia are rimă îmbrăţişată şi măsură variabilă, de 13- 14 silabe. Ritmul reprezintă o combinaţie între troheu şi iamb.

Modurile ÅŸi timpurile verbale

Timpurile predominante sunt ale proiecţiei, viitorul „vor spune" şi condiţionalul „ar trebui". Ele exprimă virtualitatea poeziei. Prezentul -„sună" sau „răsare" e folosit pentru a evoca realităţi imuabile, ca imposibilitatea exprimării sau afirmarea mitologică a poeziei ca elan demiurgic.

Concluzii

Pentru Barbu poezia absolută a însemnat salvarea cuvântului, dar şi purificarea şi esenţializarea lumii, într-o viziune care ne aminteşte de „epura unui clasicism ideal", aşa cum spunea memorabil Nicolae Balotă. Timbru poate fi considerată o astfel de imagine a reflectării, precisă şi exactă, dar şi elegantă şi provocatoare .

---

Tag-uri: poezie, literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---