In toata lumea, ca şi în România angajarea si responsabilitatea familiei în educaţia copiilor este fundamentală pentru reuşita participării şcolare. La orice copil , în mod particular la copiii cu C E S , gradul de interes şi de colaborare a părinţilor cu scoala este cel mai adesea direct proporţional cu rezultatele şcolare obţinute de copii . Psihopedagogia moderrnă,centrata pe copil, se bazează pe convingerea că familia este principalul educator şi cu cel mai înalt grad de modelare. Familiile copiilor cu CES sunt adesea responsabile de copiii lor tot restul vieţii.

Un rol foarte important al şcolii este acela de a sprijini familiile să aibă încredere în resursele proprii ,de a face faţă greutăţilor cu care ele se confruntă.
Implicarea familiilor în a meliorarea educaţiei copiilor cu CES a condus la multe schimbări pozitive ,adesea în mod radical. In SUA de pildă,legea federală de promovare a dreptului la educaţie în scolile obişnuite pentru copiii cu dezabilităţi a fost adoptată după ce o familie a căştâgat în instanţă procesul intentat unei şcoli obişnuite care le refuzase accesul copilului cu o dezabilitate. În Italia ,cam în acelaşi timp, familiile au susţinut puternic ieşirea copiilor cu dizabilitaţi din şcolile speciale şi trecerea lor masivă în şcolile obişnuite. Şi în România ,familiile şi asociaţiile de persoane ori părinţi ai copiilor cu dizabilităţi au contribuit substanţial la adoptarea unor măsuri de ameliorare a calităţii scolarizării copiilor cu CES.
Cadrele didactice ar trebui să aplice criteriul ,,celei mai puţin periculoase presupuneri.’’ De pildă ,dacă un program educaţional utilizat de un părinte a fost ineficient, aceasta s-a întâmplat ca programul să fie ineficient şi nu pentru că familia a aplicat necorespunzător acest program.

O explicaţie completă a dificultăţilor copilului la şcoala este esenţială pentru părinţi .

Niciun specialist sau cadru didactic nu ar trebui sa spuna părinţilor ca ,,nu mai este nimic de făcut ‘’ pentru copilul lor.

Programele de itervenţie şi sprijin ar trebui să implice familiile la maximum.Ele ar trebui să fie construite încât să satisfacă nevoile copilului în contextul larg al nevoilor familiei.

Părinţii ar trebui să fie recunoscuţi ca fiind cei mai potriviţi în relatarea istoriei, comportamentului şi nevoilor copiilor. Ei ar trebui să aibă acces total la toate informaţiile educaţionale si la ,,diagnosticele’’ copilului.

Forme de colaborare si sprijin reciproc (şcoala-familie)

Ca şi în cazul copiilor, familiile sunt foarte diferite, necesitaţile lor de a fi sprijinite sau posibilitaţile de a oferi sprijin sunt extrem de diverse. Fiecare familie are potenţialul şi nevoile sale unice, care trebuie valorizate corespunzător de către şcoală.

Comunicarea si colaborarea eficientă dintre profesori şi părinţi se bazează pe câteva elemente:
- Respectul (reciproc) – poate fi modelat adesea de către cadrele didactice. Este important să se plece de le premisa ca părinţii sunt cei mai importanţi „profesori” din viaţa copilului; respectul si tactul oferit de cadrul didactic faţa de complexitatea unor probleme poate induce respectul reciproc.
- Atitudinea imparţială, care solicită gândirea pozitivă şi deschisă despre familii, evitarea judecăţilor evaluative şi dezaprobatoare. Atitudinea imparţială inseamnă incurajarea familiilor de catre profesorii să-şi evalueze propriile decizii, fară a influenţa cu propria lor parere.
- Empatia faţă de parinte poate fi usor sesizată de acesta prin deschiderea la dialog şi comunicare sinceră, sensibilă.

Formele de colaborare sunt:

• Activităţile de oferire a informaţiilor – în cadrul acestora familiile primesc informaţiile din partea persoanelor autorizate. Exemple de aces fel de activităţi sunt avizierele, scrisori şi bilete, carneţele de corespondenţă, telefoane, publicaţii, programe de întâlnire cu parinţii, şedinţe.

• Activităţile de împărţire a informaţiilor – Cele mai obişnuite activităţi de acest tip sunt şedinţele cu parinţii – profesor.

Informaţiile sunt oferite de asemenea prin intermediul unor carnete in care se notează istoria devenirii copilului, performanţele acestuia, dar şi problemele întâmpinate.

• Sprijinul colaborativ pentru curriculum. Părinţii pot juca rolul de profesori acasă şi pot supraveghea studiul suplimentar al copilului în scopul sprijinirii.

• Pregătirea părinţilor – cere atât părinţilor cât şi specialiştilor să-şi aloce timp pentru pregătirea şi programele aducaţionale ce vor fi aplicate.
Situaţiile de non-colaborare dintre familie şi şcoala sunt frecvente. Ele sunt cauzate de motive diverse, de percepţii diferite ale parinţilor cşi cadrelor didactice cu referire lavaloarea şcolii, a copiilor, etc.

Grupurile de sprijin constituite de părinţi(ai copiilor cu CES)

Părinţii acestor copii au nevoie de a se întâlni cu alţi părinţi care au copii cu CES, mai ales dacă este vorba de probleme de acelaşi fel sau asemănătoare. Aceste grupuri le oferă acestora şansa de a-şi comunica informaţii de a da şi de a primi un suport emoţional, de a lucra cu o echipa cu interese comune in favoarea copiilor. Modalităţile de organizare şi activităţile propuse pot fi foarte diverse în funcţie de problematica şi potenţialul copiilor, a şcolii, a contextului comunitar. Important şi esenţial în buna funcţionare a grupului este cultivarea sentimentului de comunitate.

Implicarea parintilor ca factor de decizie este esenţială

Părinţii copiilor cu CES îşi stabilesc cel mai adesea anterior venirii la şcoala relaţii cu specialişti şi servicii ale comunităţii. Informaţiile oferite de părinţi pot fi incluse în luarea deciziilor privitoare la copii cu CES.

Formarea unei echipe de scrijin care să-i includă si pe părinţi

Funcţionarea unor asemenea echipe este optimizată dacă ele cuprind şi părintele copilului cât şi cadru didactic care predă la clasa respectivă. Uneori chiar şi membrii ai personalului nedidactic ai şcolii pot aduce date utile la reuniunile acestei echipe. Instituirea unei colaborări autentice între cadrele didactice, elevi, familiile lor şi specialişti este un proces complex, care cere timp, energie, prudenţă, adesea mult bun simţ şi bună credinţă. Este important de menţionat că în acest proces nu numai copii sunt cei care invaţă.
<sub>Referinte:
1. Pedagogie pentru institutori, invatatori, educatiri, profesori, stidenti si elevi-Marin Manolescu; Romita B. Iucu.
2. Educatia copiilor cu cerinte educative speciale-Ecaterina Vrajmas
3. Educatia integrata a copiilor cu handicap-Asociatia Reninco Romana UNICEF
4. Invatamantul primar 1/2002
5. Invatamantul primar 2-3/2000
6. Bazele defectologiei-Cristian B. Buica
7. Pedagogie scolara pentru invatamantul primar-Elvira Cretu
sursa imaginii : freeschoolclipart.com</sub>

---

Tag-uri: ces, scoala incluziva, cadre didactice, program educational, parinti

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 10 December '07

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---