Dizabilitatea face parte din experienţa umană fiind o dimensiune universală a umanităţii. Ea este cea mai importantă provocare la acceptare a diversităţii pentru ca limitele sale sunt foarte fluide. In categoria persoanelor cu dizabilităţi poate intra oricine, în orice moment, ca urmare a unor împrejurări nefericite (boli, accidente) si exista opinia ca segmentul de populaţie marcat de dizabilităţi este potenţial în creştere(Carol Gill).

In plan psihopedagogic, sintagma – cerinţe educative speciale (C.E.S.), sau – cerinţe speciale de educaţie – desemnează necesităţile educaţionale complementare obiectivelor generale ale educaţiei şi învăţământului, care solicită o educaţie adaptată particularităţilor individuale sau caracteristicilor unei anum ite deficienţe ori tulbuăari identificate la copii, precum şi o intervenţie specifică (prin recuperare, reabilitare) corespunzătoare. In viziunea UNESCO cerinţele speciale de educaţie – sau educaţia cerinţelor speciale – se pot referi în principal la dificultăţi de învăţare, deficienţe (întârzieri) mintale, tulburări de limbaj, deficienţe motorii, deficienţe vizuale, deficienţe auditive, tulburări de comportament.

In mod obişnuit, deficienţa mintală are următoarele grade, în funcţie de afectarea intelectuală:

- retardare mintală uşoară QI: 50-69;
- retardare mintală moderată QI: 35-49;
- retardare mintală severă QI: 20-34;
- retardare mintală profundă QI sub 19;
Zona de dezvoltare dintre normalitate şi deficienţă mintală are coeficientul de inteligenţă variabil între 69-79.

Dificultăţile de învatare sunt un termen generic, desemnând un ansamblu heterogen de disfuncţii ce se manifestă prin dificultăţi persistente în însuşireaşsi utilizarea scrisului, a cititului, a raţionamentului sau a anumitor deprinderi sociale. Unii specialişti consideră că aceste anomalii sunt intrinseci persoanei şi sunt cauzate de o disfuncţie a sistemului nervos central. Chiar dacă o dificultate de învăţare poate să se manifeste concomitent cu alte condiţii defavorizante (deficienţele senzoriale, retardul mintal, perturbaţiile sociale sau emoţionale) şi în mod special cu probleme de concentrare, dificultăţile de învăţare nu sunt consecinţele directe ale acestor condiţii sau influenţe. Aceasta reprezintă abordarea medicală a deficienţei sau de readaptare. Deficienţa este vazută ca o slăbiciune sau anomalie ca o stare indezirabilă ce privea exclusiv persoana în cauză. Ameliorarea situaţiei depindea de ajutorul unui specialist in domeniu. Se incerca normalizarea persoanei şi eliminarea obstacolelor. Aceasta strategie furniza mai degrabă un sistem de egalitate doar în mediul persoanelor cu dizabilităţi decât incluziunea persoanelor într-o colectivitate cu fiinţe egale.
Egalitate de şanse in educaţie, de care se vorbeşte de câţiva ani, a impus o noua tendinţă în privinta felului în care este percepută deficienţa. Aceasta nouă abordare rezultă din formularea a două importante concepte de către specialiştii din domeniu: modelul sociopolitic al deficienţei şi accesibilitatea universală. Aceste două concepte favorizează o repoziţionare a deficienţei şi propun o nouă viziune în vederea stabilirii unor relaţii conviviale şi durabile. Modelul social al deficienţei (Oliver, 1990) şi modelul sociopolitic (Gill, 1994) concep deficienţa ca pe o diferenţă, un element al ansamblului variat de caracteristici umane.
In sine, deficienţa nu este invalidantă ; este vorba de un factor neutru care nu pune probleme. Conflictul apare la nivelul raportului între persoană şi societate, acolo unde mediul nu ţine cont de gama variata a diferenţelor care disting persoanele. Un astfel de concept pune accentul pe eliminarea barierelor cu care se confruntă fercvent persoanele cu dizabilităţi, şi nu pe handicapul unei persoane. Scopul este, deci, de a schimba mediul, de a-l face convivial şi astfel de a-i furniza persoanei mai multă încredere şi independenţă.

Modelul sociopolitic stabileşte cadrul filosofic în jurul căruia se articulează o nouă abordare a deficienţei de către societate.
Metacognitivul social caştigă din ce în ce mai mult teren . Plecând de la profilul cognitiv al fiecărui elev se ajunge direct la intervenţia în scopul reeducării. Astfel dificultăţile de învâţare nu se mai situează exclusiv în interiorul elevului ci între el şi mediul înconjurator, adică între strategiile de rezolvare a problemei şi provocările lansate de mediul şcolar. Intr-o astfel de perspectivă, elevul nu mai este singurul proprietar al dificultăţilor pe care le împarte cu mediul şcolar.
Fiindcă psihopedagogia specială se adresează în principal, dar nu numai, copilului cu intelect de limită şi deficienţe mintale, vom prezenta în continuare particularităţile psihice ale acestor două categorii, particularităţi care dezvoltă dificultăţi de învâţare.

INTELECTUL DE LIMITĂ

PERCEPŢIA – structurarea perceptiv-motrică a spaţiului este tulburată: formă, mărime, proporţie, orientare, coordonare vizual-motrică.

GÂNDIREA
– dificultăţi la nivelul operaţiilor fundamentale;
- atitudinea în faţa sarcinii intelectuale:mintal: se antreneaza mai greu debilul: abandonează brusc sarcina;
-realizează în etape un răspuns corect fiind capabili să folosească ajutorul primit din aproape în aproape;
-dizabilităţi gnozice sau praxice specifice: dislexie, disgrafie, discalculie;
-folosesc rar genul proxim în definirea de noţiuni;
- reversiblitate în gândire – absenţă.

INTELIGENŢA – plafonare intelectuală la nivelul vârstei cronologice de 10-12 ani şi şcolară la nivelul clasei a V-a
- Q.I. 70-79 (Wecksler, Raven)
- 70-80/95 (O.M.S.)

AFECTIVITATEA – anxietate, timiditate, emotivitate, inhibiţie;

PERSONALITATEA – dezvoltări dizarmonice de personalitate; autocontrol şi
autoreglarea sunt nesigure; instabilitate psihomotorie; hiperactivitate instinctuala, nivel
de aspiraţie scăzut; imaturitate socio-afectivă: dificultăţi în stabilirea relaţtiilor erinterpsonale, în colaborare; infantilism; cerebroastenii.

DEBILITATE MINTALĂ

PERCEPŢIA

– câmp perceptiv îngustat (numărul elementelor percepute este inferior comparativ cu copilul normal);
- constanta percepţiei de formă şi mărime se realizează lent şi dificil;
- diferenţe semnificative între DM de tip familial si DM cu leziuni cerebrale (tulburare a capacităţii de a desprinde figura de fond)

MEMORIA – tulburări de: volum (hipermnezie, hipomnezie în special a cifrelor), rapiditate a engramarii - înceată, necesită un număr crescut de repetiţii, stabilitate – determinaăa afectiv, mari discrepanţe, promtitudine – insuficient de activă; fidelitate –scazută, sugestibilitate crescută, mobilitate – rigiditate la nivelul fixării şi reproduc
memoria voluntară deficitară – absenţa procedeelor mnestice, hipobulie.

GÂNDIREA – deficienţe ale analizei şi sintezei:
DM desprinde mai puţine detalii, culoarea se impune faţă de formă, greutate, material, sinteza se realizează deficitar, orientarea în spatiu se realizează cu dificultate datorită capacităţii reduse de a stabili relaţii;
- deficienţe ale comparării: stabileşte mai uşor deosebirile decât asemănările, sesizează deficitar elementele caracteristice;
- generalizarea se realizează la un nivel scazut;
-abstractizarea este net inferioară gândirii concrete;
-înţelegerea scazută – integrare deficitară a cunoştinţelor noi în sistemul anterior elaborat;
- gândirea este reproductivă, nu creativă;
- flexibilitatea în gândire este absentă.

In privinţa intervenţiei în scopul reeducării în tratamentul dificultăţilor de învăţare, nu există un mod complet şi integrator. Există mai multe metode, fiecare adresându-se unui anumit aspect al problemei, însă fără a stabili legături cu celelalte nevoi sau cu celelalte perspective ale reeducării. Aceste metode nu sunt lipsite de valoare intrinsecă, dar sunt greşit concepute, nepermiţând concentrarea şi corelarea lor.

Literatura de specialitate vorbeşte de 4 perspective:
- perspectiva behavioristă;
- perspectiva cognitiv-behavioristă ( în domeniul lecturii şi scrisului, obiectivul principal fiind formarea la elevi a unor automatisme);
-perspectiva farmacologică;
- perspectiva centrată pe procesele fiziologice deficitare.

Profesorii se confruntă cu o situaţie foarte complexă şi ambiguă: ce piste de intervenţie sa aleagă pentru a ajuta aceşti elevi. Credem ca este bine ca ei să observe individual şi personal fiecare elev, ăa iniţieze o abordare clinică şi să maximizeze o intervenţie pedagogică bazată pe metacognitiv. Munca lor trebuie saă fie una care să accepte îndoiala, repunerile in discuţie, încercările repetate şi greşelile inerente.

Dificultăţile de învăţare trebuie abordate pe termen lung. Ele nu sunt apanajul exclusiv al elevilor în şcoli ci privesc un număr mare de persoane de toate vârstele şi de toate condiţiile sociale.
_{Referinte:
1.Carol, Gill, Two Models of Disability, University of Chicago, 1994
2.Oliver, M., The Politics of Disablement, Londres, Macmillan, 1990
sursa imaginii : freeschoolclipart.com}

---

Tag-uri: dizabilitati, ces, integrare, educatie, nevoi speciale, dificultati, conditii sociale

---

Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 03 January '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---