FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 587
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Comentariu- Luceafarul

Tag-uri Populare


literatura   poezie   roman   poet   scriitor   proza   nuvela   poem   comedie   comentariu   opera literara   drama   basm   teatru   romantism   roman realist   curent literar   gramatica   personaje   istorie   comunicare   prozator   filozofie   caracterizare   opera   balada   genul epic   genul epic in proza   procedeu stilistic   roman subiectiv   naratiune   autor   dramaturg   pastel   povestire   genul dramatic  

All Tags

Famous Forum

 

Comentariu- Luceafarul

 Q:   Intreaba despre Comentariu- Luceafarul       
Comentariu- Luceafarul „Pătrunzând în adâncul ultim şi misterios al poetului, nu ne aflăm faţă-n faţă cu nişte personaje concrete, independente, care joacă o poveste de dragoste, nici cu nişte simboluri abstracte filosofice ori teologice), doar cu aceste voci exterioare, al căror timbru ne este cunoscut, căci l-am auzit de atâtea ori în poezia erotică sau filosofică a lui Eminescu. Sunt convocate la un loc, spre a întreba şi răspunde, o parte din vocile lirice şi esenţiale ale poetului".

Nicolae Manolescu

Poemul Luceafărul reprezintă capodopera literaturii româneşti, oglindind concepţia lui Eminescu despre iubirea ideală şi locul omului de geniu într-o societate care nu-l înţelege. Povestea de dragoste a preafrumoasei fete de împărat, care îl iubeşte pe Luceafăr, ex primă aspiraţia unei pământence, ce visează ca, prin dragoste, să devină nemuritoare. Înaltul astru răspunde acestei pasiuni, iar dialogul dintre cei doi oglindeşte dorinţa sa de a deveni muritor de rând, sacrificându-şi atributul cel mai preţios pentru „o oră de iubire". Chemarea astrului de către fata de împărat pare un vechi descântec de dragoste, ceea ce face ca el s-o asculte tremurător, să se aprindă mai tare, să se scufunde în marea din apele căreia „Un mândru tânăr creşte".

La început, el este „un tânăr voievod / Cu păr de aur moale", iar fata îl vede " frumos cum numa-n vis / Un înger se arată", deşi mai târziu i se pare „Un mort frumos cu ochii vii / Ce scânteie-n afară", ca dovadă că nemurirea lui nu se stinsese deplin. Luceafărul îi propune să-i fie mireasă şi toată lumea din ocean va asculta de dânsa. Fata însă face deosebire între ea, care este vie, şi Luceafăr, care, prin nemurirea lui, i se pare atât de distant, ceea ce îl determină pe Hyperion să se retragă în înaltul cerului.
Dar, după câteva zile, fata împăratului îl cheamă din nou, iar el se întrupează „din a chaosului văi", având şuviţele de păr negru şi braţele ca de marmură, dovadă că Luceafărul putea lua chipurile diferite ale unui Făt-Frumos etern. (Similitudine cu ciobănaşul din Mioriţa, care are mustaţa blondă şi părul negru: „Mustăcioara lui / Spicul grâului; / Perişorul lui / Pana corbului").

Luceafărul îi spune fetei de împărat că tatăl său e soarele, iar muma sa e noaptea, rugând-o din nou să-l urmeze în spaţiu ca mireasă eternă. Dar Cătălina îi răspunde că nu-l poate însoţi nici de data aceasta, decât dacă el coboară pe pământ să devină muritor ca ea. Atunci Hyperion dispare în înaltul cerului, în drum spre Demiurg, pentru a-l ruga să-l dezlege de nemurire.

Între timp, pe pământ are loc o tristă trădare: de Cătălina se îndrăgosteşte pajul Cătălin - „Viclean copil de casă, / Ce împle cupele cu vin / Mesenilor la masă". Limbajul prin care acesta îşi dezvăluie amorul e simplu şi vulgar: "Dacă nu ştii, ţi-aş arăta /Din bob în bob amorul, / Ci numai nu te mânia, / Ci stai cu binişorul". Metodele nu sunt astrale, de jertfă şi nemurire, ci la îndemâna oricărui tânăr: „Cum vănătoru-ntinde-n crâng / La păsărele laţul, / Când ţi-oi întinde braţul stâng / Să mă cuprinzi cu braţul... Dar ea îi mărturiseşte că e îndrăgostită de înaltul Luceafăr. Cătălin îi promite că, dacă-l va urma, „ Vei pierde dorul de părinţi / Şi visul de luceferi".
Partea cea mai frumoasă a poemului ne descrie drumul lui Hyperion spre Demiurg, cu rugămintea ca să-l dezlege de nemoarte: „Reia-mi al nemuririi nimb /Şi focul din privire, / Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire. // Din chaos, Doamne, am apărut / Şi m-aş întoarce în chaos.../ Şi din repaos m-am născut / Mi-e sete de repaos".

Dumnezeu încearcă să-l convingă că sacrificiul n-are sens, promiţându-i oştiri şi bogăţii, chiar pământul: „Iţi dau catarg lângă catarg / Oştiri spre a străbate /Pă-mântu-n lung şi marea-n larg, / Dar moartea nu se poate". Însă, nereuşind să-l convingă, nici să-i dea înţelepciune, îl îndeamnă să privească spre pământ, să vadă pentru cine vrea să moară: „Şi pentru cine vrei să mori? / Întoarce-te, te-ndreaptă / Spre-acel pământ rătăcitor /Şi vezi ce te aşteaptă"...

Luceafărul se îndreaptă „în locul lui menit din ceri", de unde zăreşte pe cei doi tineri care se îmbrăţişau. Cătălin o ruga pe Cătălina să-i împărtăşească iubirea, în cuvinte mai frumoase ca altădată, însă fata înalţă privirile şi-l zăreşte pe Luceafăr, fiind cuprinsă nu de o jenă firească, faţă de ceea ce se întâmpla, ci de dorinţa ca astrul să-i lumineze fericirea şi norocul. Dar Hyperion nu mai răspunde chemării ei, ci, rostin-du-şi din înalt întregul dispreţ faţă de „chipul de lut al fecioarei necredincioase, care trăieşte într-un „cerc strâmt", neputându-şi depăşi categoria, rămâne „nemuritor şi rece".

Realizarea artistică a Luceafărului este pe măsura înaltelor idealuri ale poetului, reuşind să-i exprime gândurile într-o formă superioară. Ochii lui Hyperion „Lucesc adânc, himeric", privirile sale sunt „Ca două patimi, fără saţ", iar fata îl vede „Frumos cum numa-n vis / Un demon se arată". Pe când Cătălina este „O preafrumoasă fată / Şi era una la părinţi / Şi mândră-n toate cele / Cum e fecioara între sfinţi / Şi luna între stele". Observăm că elementele de referinţă sunt luate, la început, din lumea Luceafărului, pentru a putea justifica astfel aspiraţia ei iniţială spre înalt. Pe când, în final, Cătălin o dezmiardă cu epitete terestre, comune: „O, lasă-mi capul meu pe sân / Iubito, să se culce / Sub raza ochiului senin / Şi negrăit de dulce". O diversificare în intensitatea spunerii are loc şi în dialogul dintre personaje, presărat cu exclamaţii retorice: „O vin! odorul meu nespus /Şi lumea ta o lasă: /Eu sunt luceafărul de sus /Iar tu să-mi fii mireasă" - spune Hyperion, pe când Cătălin: „Şi ochii tăi nemişcători /Sub ochii mei rămâie... /De te înalţ de subsiori / Te-nalţă din călcâie".

O antiteză de aspiraţie şi de pronunţie, distantă ca între renunţare şi efemerita-te. In finalul poemului, cuvintele Luceafărului sunt ca o condamnare morală, din partea unei fiinţe superioare, care s-a detaşat de durerile ori bucuriile lumeşti, spre care tinsese. „Trăind în cercul vostru stâmt /Norocul vă petrece, /Ci eu în lumea mea mă simt /Nemuritor şi rece". Prin toate acestea, Luceafărul rămâne o operă unică a literaturii noastre, neîntrecută până astăzi.
În orice fel ai încerca să interpretezi acest poem, nu reuşeşti să faci altceva decât o călătorie halucinantă printr-o lume ideală, spre care, aspirând, simţi că sufletul ţi se umple de marea bucurie de a trăi frumosul în esenţele sale pure.


Tag-uri: poem



Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 07 November '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :