FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 1,479
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Basmul cult - Povestea lui Harap Alb

Tag-uri Populare


literatura   poezie   roman   poet   scriitor   proza   nuvela   poem   comedie   comentariu   opera literara   drama   basm   teatru   romantism   roman realist   curent literar   gramatica   personaje   istorie   comunicare   prozator   filozofie   caracterizare   opera   balada   genul epic   genul epic in proza   procedeu stilistic   roman subiectiv   naratiune   autor   dramaturg   pastel   povestire   genul dramatic  

All Tags

Famous Forum

 

Basmul cult - Povestea lui Harap Alb

 Q:   Intreaba despre Basmul cult - Povestea lui Harap Alb       
Basmul cult - Povestea lui Harap Alb BASMUL

Basmul (sau povestea) este definit ca o specie a epicii populare sau culte (de regulă în proză), cu personaje şi întâmplări supranaturale, în care se poartă o luptă între bine şi rău şi care se încheie, de obicei, prin victoria forţelor pozitive asupra celor negative (există, însă, şi excepţii; de pildă, de la această din urmă regulă face excepţie basmul popular Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte). Basmul are o răspândire universală şi reprezintă una dintre cele mai vechi forme de literatură populară, transmise oral. Între culegătorii faimoşi de basme îi putem enumera pe Ch. Perrault (secolul al XVII-lea), fraţii Grimm (începutul secolului al XIX-lea), H. Ch. Andersen (mijlocul secolului al XlX-lea), iar în ţ ara noastră pe P. Ispirescu (1882 - Legendele sau basmele românilor), I. Pop Reteganul (1888 - Poveşti ardeleneşti). Al. Vasiliu, Ov. Bârlea ş.a.

Originile basmului se află în folclor şi orice basm are o compoziţie tipică: formule narative, tipar narativ, personaje-cheie şi conţinut universal.
Spre deosebire de basmui popular (al cărui tipar este respectat aproape întotdeauna), basmul cult poartă amprenta originalităţii autorului său.
Autori de basme culte în literatura română sunt: Minai Eminescu (iniţiatorul speciei, la noi), Ion Creangă, loan Slavici, Alexandru Odobescu.


Conceptul de literatură a marilor clasici (categorie în care se înscrie şi Ion Creangă) este de dată recentă, fiind introdus oficial într-un al treilea volum dintr-o istorie a literaturii române realizată de Academia Română (1971) şi delimitând perioada dintre 1867 şi 1885. în 1867 apare revista Junimii — Convorbiri literare -- unde se impune o vârstă estetică nouă şi unde publică Maiorescu, Eminescu, Slavici, Caragiale, Creangă, activitatea revistei fiind întreruptă, din diverse motive, în jurul anului 1885. Termenul de mare clasic nu are o accepţie tipologică, şi nici nu se referă la un curent literar, fiind înţeles în sens axiologic, drept reper fundamental în evoluţia literaturii române. Este un moment în care literatura noastră oferă un grup masiv de creaţii literare de valoare universală.

Opera Iui Ion Creangă are dimensiuni relativ restrânse, primele sale scrieri (poveşti şi povestiri didactico-moralizatoare precum Inul şi cânepa, Păcală, Ursul păcălit de vulpe) sunt publicate în manualele şcolare, dovedind o bogată substanţă artistică ce anunţă scrierile de maturitate publicate între 1875 şi 1883 (nouă poveşti, o nuvelă - Moş Nichifor Coţcariul şi povestiri: Moş Ion Roată, Popa Duhu, Ion Roată şi Vodă Cuza, Cinci pani etc). Din proza aparent memorialistică, Amintiri din copilărie, apar primele trei părţi între 1881 -l882, iar ultima, postum, în 1892.
Poveştile au, poate, rolul cel mai important în receptarea operei lui Ion Creangă, în definirea personalităţii sale creatoare, pentru că ele i-au adus renumele de „scriitor poporan", de culegător de poveşti pe care le-ar fi stilizat. Abia în 1938, când apare monografia lui G. Călinescu, se înlătură această prejudecată, Creangă fiind socotit şi în basme un autor cult prin excelenţă. Dar, deşi autor cult, el nu procedează precum Eminescu, scriitor care impunea propriile mituri, teme, ci extrage substanţa folclorică a basmului, păstrând într-o oarecare măsură tematica, motivele, stereotipiile, dar urmărind efecte estetice.

Intre poveştile cu nucleu realist în care personajele se comportă precum şugubeţii locuitori ai Humuleştiului (Dănilă Prepeleac, Povestea lui Stan Păţitul, Ivan Turbincă), Povestea lui Harap-Alb pare cea mai apropiată de tiparul folcloric.
Titlu. Temă. Elemente de structură şi compoziţie. Povestea sau basmul (slava veche, „născocire, scornire") este definită ca o specie a epicii populare sau culte (de regulă în proză), cu personaje şi întâmplări supranaturale, în care se poartă o luptă între bine şi rău şi care se încheie, de obicei, prin victoria fortelor pozitive asupra celor negative.

Titlul indică statutul eroului, temporar slugă (harap) a Spânului. Adjectivul alb, în contrast cu poziţia sa de harap („om cu pielea şi părul de culoare neagră") sugerează falsa identitate, schimbată în finalul basmului. Tema este cea tradiţională, a luptei dintre bine şi rău.
Să urmărim însă firul poveştii lui Harap-Alb, pentru a observa în ce măsură se conformează modelului popular, pentru că, în ceea ce priveşte fantasticul, este foarte clară intenţia Iui Ion Creangă de a parodia relaţia dintre lumea reală şi cea supranaturală (acelaşi lucru se întâmplă şi în basmele amintite mai sus). Timpul şi spaţiul acţiunii sunt în mod vădit vagi, respectând convenţiile basmului popular, ca şi formulele introductive, mediane şi finale. Aventura lui Harap-Alb este una iniţiatică şi, din acest motiv, cei mai mulţi comentatori au văzut în acest basm un Bildungsroman (un roman al formării).

Trăsături specifice. Caracterizarea personajelor.

„Infernul" în care trebuie să coboare (parte esenţială a ritualului de iniţiere) este reprezentat de renunţarea la statutul de fiu de împărat şi, implicit, la acela de erou, lucru nu foarte dificil, căci, de-a lungul călătoriei, rareori se manifestă ca un erou şi, în plus, are în permanenţă un ghid (calul năzdrăvan) care îl sfătuieşte şi îl apără, ivindu-se apoi, pe parcurs, tot soiul de fiinţe ajutătoare (Sf. Duminică, cei cinci prieteni, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, până şi fata împăratului Roşu, cea care îi va reda în final statutul pierdut).

Formula iniţială - „cică era odată, într-o ţară un craiu" - este necesară pentru a delimita realitatea cititorului / ascultătorului de lumea miraculoasă în care pătrunde acesta. Evenimentul care dereglează echilibrul iniţial al lumii basmului este iminenta îmbătrânire a lui Verde-împărat, care solicită un moştenitor. Formulele stereotipe nu se opresc aici: Verde-împărat are trei fiice, fratele lui are trei feciori, fiecare dintre cei trei feciori îşi încearcă norocul pe drumul iniţierii şi doar cel mai mic pare a trece de primul obstacol. Momentan nu-i cunoaştem numele; este doar „fiul craiului cel mai mic" (nici în basmele populare eroii nu au nume ori poartă denumirea generică de Făt-Frumos / Prâslea), fiu care nu se remarcă prin curaj ori isteţime, ba mai mult, se comportă descurajant pentru un erou de basm: se face roşu, plânge, „lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său", o goneşte pe Sf. Duminică ipostaziată într-o apariţie misterioasă ce îi promite ajutorul, loveşte cu necaz „răpciugă de cal grebănos" de care se îndoieşte profund că ar fi potrivit („să-l ieu, ori să-i dau drumul? Mă tem că m-oiu face de râs. Decât cu aşa cal, mai bine pedestru"). Umilinţa - trăsătură necesară unui erou de basm - nu este nici măcar mimată. Inaderenţa la miraculos - cu sensul folosit de T. Todorov, adică eveniment inexplicabil (T. Todorov clasifică evenimentele neobişnuite în trei categorii: straniul - evenimentul explicabil prin vis, halucinaţie, fantezie, delir etc; miraculosul - evenimentul inexplicabil şi, la limita dintre cele două, fantasticul - ezitare între explicabil şi inexplicabil, între real şi ireal, între straniu şi miraculos; cf. T. Todorov, Introducere în literatura fantastică, Buc, Ed. Univers, 1973) - este evidentă în cazul acestui anti-erou şi se va manifesta de-a lungul întregului basm. Singura sa putere supranaturală este aceea de a înţelege glasul calului şi al celorlalte fiinţe ajutătoare, neavând însă capacităţi de a se metamorfoza, de a anticipa anumite situaţii, de a se lupta făţiş cu forţele negative.
Nici craiul - tatăl celor trei feciori - nu se înscrie în tipologia clasică: este ironic („mai ştii păcatul, poate să-ţi iasă înainte vrun iepure, ceva...şi popâc! M-oi trezi cu tine acasă, ca şi cu frate-tău"), apelează la efectul paremiologic, este neîncrezător în forţele fiului cel mic, ba chiar cârcotaş:

„Bun sosit la noi, voinice, zise craiul cam cu jumătate de gură [s. n.]. Dar aista cal ţi l-ai ales?...". Una dintre acţiunile tipice basmului (vezi, în acest sens, teoria lui V. I. Propp în Morfologia basmului, Buc, Ed. Univers, 1970, care încearcă să identifice o reţetă universală pentru construirea basmelor), şi anume plecarea unuia dintre membrii familiei de acasă, s-a înfăptuit. Interdicţia (o altă acţiune tipică) este clară: „să te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spân", iar feciorul - dând ascultare părintelui său -, reuşeşte să-l evite pe Spân de două ori. A treia oară (din nou cifra magică trei), în mijlocul labirintului din pădure, decide să ignore povaţa şi să accepte ajutorul Spânului. Departe de a oferi un fir al Ariadnei, Spânul este primul personaj din categoria forţelor răului. Rolul său trebuie discutat în termeni dihotomici. Este, într-adevăr, un personaj malefic, dornic să se substituie fiului de crai, dorind totodată şi moartea acestuia, dar în acelaşi timp are un rol extrem de important în maturizarea şi iniţierea eroului nostru. El este cel care îl va boteza Harap-Alb şi care îi va prezice într-un fel destinul (în jurământ, Spânul îi indică: „atâta vreme să ai a mă sluji, până îi muri şi iar îi învie"). Rolul Spânului este, de altfel, subliniat şi de spusele calului: „şi, unii ea aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată pentru că fac pe oameni să prindă la minte..."

Naivitatea fiului de împărat (care se lasă prea uşor convins de Spân) trebuie corelată cu atitudinea de anti-erou de la începutul drumului. Experienţa nu l-a călit încă şi intrarea în fântână marchează o nouă etapă în devenirea sa ca erou.
Valoarea simbolică a fântânii a fost semnalată de numeroşi comentatori, unii văzând în ea un echivalent al grotei, al peşterii din interiorul labirintului (vezi Florin Ioniţă, /. Creangă: „Povestea lui Harap Alb", în Limbă şi Literatură, 1/1995, p. 94) sau al Athanorului, Athanorul fiind un fel de cuptor în care alchimiştii îşi închipuiau că pot regenera cosmosului, că pot transforma metalele nevaloroase în aur şi că pot obţine piatra filosofală, cea care conţine spiritus muncii (spiritul lumii). De aceea „Spânul este cauza imediată a două morţi ale eroului nostru: prima când îi dă numele de iniţiat, de Harap-Alb, adică îi omoară vechea individualitate profană, regenerându-l, în sensul exact etimologic al cuvântului, îl regenerează, îl naşte din nou (...); a doua oară la sfârşit, când îi taie capul, cauzându-i transfigurarea finală." (Vasile Lovinescu, Creangă şi Creanga de aur, Buc, Ed. Rosmarin,1996, p. 298)

Aşadar, în fântână are loc o transmutaţie simbolică: intră fiul de crai şi iese Harap-Alb, schimbarea identităţii fiind un pas necesar în parcursul iniţiatic
Alte câteva acţiuni tipice au avut loc: încălcarea interdicţiei, iscodirea, divulgarea, vicleşugul, complicitatea (victima se lasă înşelată, ajutându-şi astfel, fără să vrea, duşmanul). Formulele mediane sunt şi ele tipice basmului popular: „Dumnezeu să vă ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este", „Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea şi vă rog s-ascultaţi".

Ajunşi la curtea împăratului Verde, substituirea feciorului de crai este acceptată, căci împăratul nu bănuieşte nimic (numai fetele parcă simt înşelăciunea) şi urmează îndeplinirea unor probe, trei fiind suficiente în mod obişnuit pentru desăvârşirea iniţierii. Dar, în primul rând, probele se multiplică şi, în al doilea rând, cel care trebuie să treacă probele nu este fiul de împărat (actualmente Spânul), ci sluga acestuia, adevăratul crai, ajutat fiind, şi de această dată, de calul năzdrăvan şi de Sf. Duminică. Primele două probe sunt completate şi de testul loialităţii: pielea cerbului este dorită de numeroşi crai şi împăraţi care îi promit lui Harap-Alb . recăpătarea statutului pierdut.

Proba a treia complică acţiunea basmului (element de originalitate), terminată deja în basmul popular, după realizarea ultimei probe. Celor două fiinţe ajutătoare întâlnite pe drum (crăiasa furnicilor şi crăiasa albinelor) li se adaugă cinci personaje fabuloase (individualizate prin hiperbolă), desprinse parcă din lumea mitologică a Amintirilor, personaje care sunt umanizate prin comportament, prin gest, prin psihologie, dar mai ales prin limbaj (alt element de originalitate). Prietenii lui Harap-Alb se ceartă, vociferează, critică, ironizează precum ţăranii din Humuleşti ori Fălticeni, iar acest colaj rezultat din combinarea unei structuri realiste cu schema basmului popular produce un efect comic.
Individualizarea personajelor (lui Gerilă i se face un portret fizic, Ochilă este prezentat într-o notă hâtră de către Harap-Alb) nu este, din nou, specifică basmelor populare, unde eroii sunt prezentaţi printr-o singură trăsătură şi se înscriu într-o unică tipologie.

Revenind însă la firul poveştii, observăm că a treia probă se complică la rândul ei, presupunând noi probe, finalizate cu încercarea la care îl pune chiar fata deja cucerită. Proba din urmă - aducerea elementelor magice: apa vie şi apa moartă, precum şi a celor trei smicele de măr dulce - îi revine însă calului, situaţie uşor ambiguă, pentru că lupta nu se duce între potenţialii oponenţi (Harap-Alb şi fata de împărat), ci între ajutoarele acestora (turturica şi calul).

Spre finalul basmului ne aflăm în plin miraculos (cu sensul menţionat mai sus, folosit de T. Todorov): furios că i-a fost deconspirată adevărata identitate, Spânul se repede la Harap-Alb şi-i taie capul, fiind, la rândul lui, răpus de calul năzdrăvan. La prima vedere, gestul pare lipsit de logică - eroul iniţial - actualul Harap-Alb - moare şi este apoi înviat cu ajutorul elementelor magice de către fata împăratului Roşu. Actul este însă necesar, căci, în mod simbolic, reprezintă încheierea drumului iniţiatic, maturizarea fiului de crai şi transformarea lui în adevăratul erou. Este moartea lui Harap-Alb şi renaşterea tânărului crai. De reţinut că cel care concretizează cea de-a doua moarte a lui Harap-Alb este tot Spânul, autorul primei morţi şi al botezării celui pornit pe calea iniţierii. Stil. Limbaj.

Umanizarea fantasticului, prin comportament, gestică, psihologie, limbaj demonstrează, alături de mulţimea covârşitoare a detaliilor, abundenţa dialogului, a proverbelor, a vorbelor de duh, caracterul cult al basmului şi originalitatea sa. Mai toate personajele basmului se comportă şi vorbesc moldoveneşte, subordonându-se tipologiei ţăranului din Amintiri.

Situaţiile dramatice prin care trec eroii sunt tratate într-o manieră comică, iar supranaturalul este văzut - ca în mai toate poveştile sale - m mod prozaic.
O notă importantă a stilului o reprezintă oralitatea dată de numeroase exclamaţii, interjecţii, verbe imitative, expresii narative tipice: şi hai! hai! hai! hai!; Măi, Păsărilă, iacătă-o, ia!; şi popâc!; şi când să pună mâna pe dânsa, zbrr!; şi atunci; în sfârşit; şi apoi etc.


Tag-uri: literatura



Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :