Introducere

Dintre prozele scurte ale lui Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb este basmul cult cu cel mai mare impact asupra publicului. Basmul confirmă valoarea unui prozator care a asimilat organic tiparele limbii vorbite, dovedind aceeaşi inventivitate frazeologică, paremiologică sau lexicală ca şi Rabelais.

Prezentarea unor elemente ale textului narativ semnificative pentru realizarea personajului

Având dimensiuni considerabile şi un fir narativ ce constă în iniţierea protagonistului sub forma luptei dintre forţele binelui şi cele ale răului, luptă în care înving întotdeauna cele dintâi, Povestea lui Harap-Alb are elemente specifice basmului popular: tema călătoriei, motivul mezinului, al hainelor părinteş ti sau al apei vii, formule iniţiale, mediane şi finale, final fericit, cifre magice sau personaje cu puteri supranaturale.

Totuşi, caracterul de basm cult se argumentează nu numai prin faptul că opera are un autor cunoscut sau pentru că este transmisă pe cale scrisă, ci mai ales prin pasajele care depăşesc schematicul tipar narativ al basmului popular, prin manifestarea intenţionalităţii artistice şi, nu în ultimul rând, prin crearea unor personaje cu substanţă interioară şi complexitate psihologică.
Din acest punct de vedere, diferenţa esenţială între basmul popular si cel cult constă în faptul că opoziţiile de tip real / supranatural, pozitiv / negativ, ce funcţionau în texte precum Prâslea cel Voinic şi merele de aur sau Greuceanu, nu se mai aplică în opera de faţă.

Tema basmului în discuţie o depăşeşte pe cea a luptei dintre forţele binelui şi cele ale răului, căci Povestea lui Harap-Alb este, în primul rând, un bildungsroman ce prezintă evoluţia unui tânăr de la statutul de neofit la cel de viitor crai. Motivul mezinului aminteşte de literatura populară. Călătoria acestuia nu mai are rolul de a confirma trăsăturile excepţionale cu care s-ar naşte eroul, ci un rol iniţiatic, este un drum al descoperirii unor forţe latente ale spiritualităţii protagonistului, necesare pentru viitorul său statut de conducător. Coordonatele spaţio-temporale sunt vagi, nedeterminate, căci întâmplările au valoare arhetipală, servind drept model.
Evidenţierea trăsăturilor personajului prin referire la secvenţe semnificative din operă

Personajul principal al basmului cult este mezinul craiului / Harap-Alb / viitorul crai, iar el nu mai reprezintă modelul de frumuseţe fizică, morală şi psihică din basmele populare anunţat de la începutul textelor (prin superlative de tipul „creştea într-un an cât alţii în zece"), astfel încât călătoria întreprinsă de el nu are valoarea de a confirma calităţile excepţionale ale unui erou, ci este un traseu iniţiatic parcurs de un tânăr, la început naiv şi lipsit de experienţă, la sfârşit capabil de a conduce o împărăţie. Se vorbeşte, în acest sens, despre caracterul de bildungsroman al basmului, căci cititorul nu mai are în faţă personajul plat din basmul popular, ci unul rotund, care evoluează gradat.

Trei etape se disting în procesul său de formare: mai întâi, el este mezinul craiului, tânărul lipsit de curaj şi de iniţiativă, „boboc" într-ale lumii acesteia, „luminat crăişor", cum îl numeşte, prin antifrază, bătrâna cerşetoare. El nu-i cere tatălui permisiunea de a-şi încerca norocul decât după îmbărbătarea bătrânei, pe care la început nu o miluieşte, căci prima lecţie pe care o învaţă mezinul este generozitatea, mărinimia.

Apoi află că aparenţele sunt înşelătoare în secvenţa alegerii calului, când face gesturi atipice unui Făt-Frumos, pocnindu-l în cap pe cel răpciugos drept pedeapsă că se apropie de tava cu jăratic. Cu acest minim „bagaj", protagonistul porneşte la drum, iar primul loc cu funcţie simbolică prin care trece este podul unde îl aşteaptă tatăl deghizat în piele de urs: calul preia iniţiativa apărării, iar mezinul înţelege lecţia curajului. Podul marchează astfel trecerea spre o nouă treaptă a fiinţei şi, aşa cum sublinia Mircea Eliade, aceasta se face întotdeauna într-un singur sens, căci personajul se află într-o constantă evoluţie.

Sfaturilor bătrânei cerşetoare li se adaugă acum cele ale tatălui: mezinul trebuie să se ferească de Spân şi de omul roş. Pe primul îl va întâlni în pădure, simbol labirintic ce necesită prezenţa unui iniţiator, a unui „ghid". Spânul învinge prin vicleşug dorinţa fiului de crai de a asculta sfaturile tatălui, vărsându-i plosca şi apropiindu-l astfel de fântână (grota din labirint), loc al coborârii în infern a personajului, al morţii sale spirituale, el devenind din fiu de crai, slugă; este etapa cea mai lungă şi mai complexă din evoluţia protagonistului, viitorul crai înţelegând condiţia umilă a supuşilor săi. La fântână, el jură credinţă stăpânului său, Spânul, până când va muri şi iar va învia, primind şi un nume oximoronic prin alăturarea alb-negru: substantivul „Harap" desemnează un sclav cu pielea de culoare, iar asocirea cu albul evidenţiază complexitatea interioară a personajului, coexistenţa trăsăturilor pozitive şi a stângăciilor inerente vârstei.

Spânul nu este clasicul şi schematicul personaj negativ al basmelor populare. El întruchipează maleficul, inteligenţa vicleană, răul necesar protagonistului, căci probele la care îl supune pe Harap-Alb duc la desăvârşirea acestuia. Ajunşi la Împăratul Verde, noua slugă este pusă mai întâi la două încercări: să aducă „salăţi" din grădina ursului, apoi nestematele cerbului. Rolul acestor porunci este doar în aparenţă acela de a-l face pe Spân să se descotorosească de adevăratul fiu al craiului: ea scoate la iveală o complicitate între mai mulţi iniţiatori ai lui Harap-Alb, care n-are inteligenţa şi spiritul inventiv, nici curajul şi iniţiativa unui Făt-Frumos, ci reacţionează ca un tânăr lipsit de experienţă: deznădăjduieşte, astfel încât calul îl duce la Sfânta Duminică, cea care îi dă sfaturile prin care duce probele la bun sfârşit.

Dacă eroul basmului popular era supus în general la numai trei probe, Harap-Alb porneşte în căutarea fetei Împăratului Roş, urmând a înfrunta noi obstacole. După ce îşi dovedeşte milostenia şi generozitatea ajutând albinele să-şi facă stup şi ocolind nunta furnicilor, trecând astfel pe un nou pod, Harap-Alb întâlneşte cele cinci arătări ce întruchipează focul, apa, pământul şi aerul: Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. El învaţă astfel să aprecieze fiecare om pentru calităţile sale, dar şi să-şi accepte limitele, toleranţa fiind noua sa calitate. Ajunşi la curtea Împăratului Roş, în timpul certei din căsuţa de aramă, Harap-Alb dovedeşte capacitatea de a media un conflict, după cum probele ce constau în epuizarea mâncării şi a băuturii sau în separarea macului de nisip îi confirmă spiritul de lider. Ultimele probe au o valoare inedită: ele sunt legate de cucerirea fetei împăratului, la început păzită, apoi identificată cu ajutorul reginei albinelor. Ea trebuie să plece cu voinicul pentru că apa vie şi cele trei smicele sunt aduse de cal, dar se umanizează prin dragostea pentru Harap-Alb, devenind dintr-un personaj negativ unul pozitiv, deci ilustrând categoria personajelor mobile. Astfel, aceste probe evidenţiază virilitatea eroului, care trebuie să o cucerească pe fată, căci nu o primeşte împreună cu împărăţia precum Făt-Frumos.

Aici începe a treia etapă din evoluţia protagonistului: întors la curtea unchiului său, spânul îi va tăia capul, scenă ce trebuie citită ca o renaştere spirituală a eroului, ca o eliberare de jurământul de sclav de la fântână: el a ajuns la sfârşitul iniţierii, întrunind toate calităţile necesare unui nou împărat.

Faţă de Făt-Frumos, protagonistul basmului cult nu este un model excepţional. Trăsăturile sale ţin de sfera umanului: milostenie, generozitate, spirit de sacrificiu, toleranţă, spirit de lider, capacitatea de a media conflicte, de a disocia aparenţa de esenţă. Procedeele de caracterizare sunt preponderent indirecte. La începutul operei, mezinul nu acţionează ca Făt-Frumosul înţelept şi atotştiutor cu care ne-au obişnuit textele populare, ci este lipsit de curaj (nu insistă la crai să-i permită plecarea decât la sfatul bătrânei), naiv (duce tava cu jăratic celui mai arătos dintre cai, ocolindu-l pe cel răpciugos), se teme când vede ursul la pod şi este încurajat de cal, cade în cursa Spânului deşi tatăl l-a sfătuit să se ferească de el, se plânge de câte ori acesta îl va trimite după salăţile ursului sau după nestematele cerbului. Toate experienţele pe care le parcurge au astfel rolul bine definit de a-l maturiza în vederea moştenirii tronului împărătesc.

Drumul său de iniţiere este punctat prin spaţii cu valoare simbolică: podul (semnifică trecerea spre o nouă treaptă a fiinţei, atât atunci când are loc confruntarea cu tatăl deghizat în urs, cât şi la întâlnirea cu furnicile), fântâna (loc în care are loc schimbul identitar dintre mezin şi Spân, scenă a unui botez simbolic al protagonistului care capătă acum un nume oximoronic cu valoare simbolică), pădurea (labirint a cărui parcurgere nu poate lipsi din experienţa de maturizare a niciunui tânăr).

Evoluţia raportului dintre personajul ales şi alt personaj

În acest bildungsroman alte personaje sunt considerate iniţiatorii
mezinului: tatăl, calul, bătrâna cerşetoare / Sfânta Duminică, dar mai ales Spânul, cel mai important dintre iniţiatori prin duritatea probelor pe care le propune. Că Spânul e principal iniţiator o dovedeşte faptul că, în final, îl eliberează pe Harap-Alb de jurământul de la fântână prin tăierea capului. Astfel, Creangă operează o mutaţie esenţială şi la nivelul personajelor negative.

Calul nu este un simplu animal înzestrat cu darul vorbirii. El a mai parcurs acest drum şi cu tatăl eroului, are puteri supranaturale (zborul până la cer) şi facilitează iniţierea lui Harap-Alb: nu intervine să dejoace planul Spânului, pentru că ştie că această etapă este obligatorie în maturizarea viitorului crai, este cel care îl îmbărbătează pe mezin şi îl duce la Sfânta Duminică, aşa încât putem vorbi despre o complicitate a acestor iniţiatori. Astfel, personajele ce reprezintă domeniul fabulosului nu apar izolate, ci se leagă de eroi, trasându-le drumul, aşa cum susţin cei doi teoreticieni Mihai Pop şi Pavel Ruxăndoiu. Ele nu apar doar ca un artificiu al împletirii realului cu supranaturalul, ci având semnificaţii bine stabilite în iniţierea protagonistului.

ÃŽncheiere

Povestea lui Harap-Alb este un basm cult mai ales prin capacitatea autorului de a individualiza personajele, eliminând caracterul schematic al celor din basmele populare şi atribuindu-le complexitate psihologică şi dinamică interioară.

---

Tag-uri: proza, basm

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 09 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---