Ca în multe proze ale sale, cu deosebire în cele grupate sub titlul general de Iubire magică, şi în Lostriţa, V. Voiculescu ne pune în faţă o povestire mitologico-fantastică ce se poate întemeia pe binecunoscuta credinţă populară în mitul „ielelor" sau al „frumoaselor".

Aşa cum fetele pubere, ajunse în pragul feminităţii, sunt bântuite de vise cu... zburători (a se vedea menţiunea lui Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, poezia lui I. Heliade Rădulescu, Sburătorul, Călin -file de poveste sau chiar Luceafărul de Eminescu etc), şi flăcăii pot fi atraşi de fantomele - simple proiecţii şi efecte psiho-fiziologice ale vârstei critice - unor fete frumoase, de domeniul fabulosului. Tema a mai fost tratată de Iancu Văcărescu în Ielele, de Eminesc u în Miron şi Frumoasa Jară corp, în anume chip de Caragiale, în nuvelele Calul Dracului şi La Hanul lui Mănjoală, ori de Sadoveanu, într-un fragment din Crâşma lui Moş Precu etc.

Cu excepţia lui Eminescu, la care interpretarea mitului tinde spre un simbol, acela al atingerii perfecţiunii în artă, la majoritatea scriitorilor care au tratat această temă fata sau femeia din închipuire este de obicei o manifestare a maleficului şi a metamorfozelor vrăjitoreşti, mai mult sau mai puţin explicabile în planul raţionalului (vezi, de exemplu, chiar nuvela titulară, Iubire magică de V. Voiculescu, unde protagonistul, îndrăgostit nebuneşte de o femeie extraordinar de frumoasă, nu-şi vine în fire decât graţie unui descântec, şi acela produs în împrejurări îndeajuns de misterioase).

Originalitatea lui V. Voiculescu, în Lostriţa, stă mai întâi în faptul că „frumoasa" este o... peştioaică fermecătoare de care eroul, flăcăul Aliman (numele are anume rezonanţe de basm şi baladă), s-a îndrăgostit de moarte şi această iubire nefirească pare că i-a fost fatală. Flăcăul pescar de pe Bistriţa se îmbolnăveşte de dragoste la vederea şi Ia atingerea himerei; „de atunci nu i-a mai ieşit din carnea braţelor o dezmierdare, ca un gust de departe al lostriţei. Îi simţea mereu povara şi forma în mâinile nedibace şi în sufletul tulburat". O vară întreagă şi o iarnă grea Aliman „a tânjit şi a bolit tot timpul (...) Iscodea despre vrăjile şi vrăjitorii cu puteri asupra apelor şi peştilor. Şi apoi rămânea cu minţile aiurea." încerca s-o prindă cu toate meşteşugurile pe care le ştia, când veni vara din nou, dar lostriţa „îl juca şi îl înfrunta pe faţă" şi nu-i venea să creadă că ar mai putea-o atinge, spre a „simţi dulcea ei greutate în braţele pline de amintirea ei".

Până ce a dat de vrăjitorul care l-a descântat şi l-a învăţat s-o ademenească cu o lostriţa lucrată din lemn, vopsită în fel şi chip, purtând în pântece un peştişor cioplit din corn de cerb. (Ne aflăm, s-ăr zice, la nivelul mentalităţii primitive, când vânatul este exorcizat prin reprezentarea lui pe pereţii peşterilor). Aruncând păpuşa-lostriţă în ape, flăcăul s-a liniştit o vreme.

Apariţia lostriţei celei adevărate cu prilejul unei inundaţii grozave, chipurile lăsându-se să fie salvată de flăcăul care o duce în casa lui, unde vieţuiesc un timp ca doi logodnici fericiţi, nu ştim dacă se petrece aievea sau în vis, în visul eroului adică, cu toate că descrierile şi, mai în general, structura narativă a nuvelei se păstrează în limitele realului. De elementul miraculos ne dăm seama abia în momentul când lostriţa-logodnică, rugată de Aliman (care acum îi dăduse şi un nume omenesc, acela de Ileana) să consfinţească iubirea lor prin cununie, nu vrea să audă „nici de popă, nici de biserică". De altminteri satul vuia de zvonuri cum că Aliman s-ar fi însoţit cu o „strigoaică" care-i suge sângele: „Era sălbatecă. Cu multe ascunzişuri şi taine." Curând, iubirea celor doi fu curmată de mama Ilenei-lostriţă, Bistriceanca, „o femeie voinică, iute şi sturlubatică, aşijderi apelor după ploaie", care îşi avea „ocina" departe în susul râului, pe „Bistriţa aurie", nu ştie nimeni exact unde.

Ea îşi ia faţa şi pleacă pe un alt tărâm, certând-o amarnic: „cum putuse să uite de părinţi, să se lepede de surori, să-şi părăsească avuţiile ca să se lipească fără ruşine de sărăcia şi neamul prost al oamenilor de pe aici". Aliman nu le-a mai găsit sălaşul, nimeni nu ştia nimic despre ele, afară de un moşneag trecut de o sută de ani, care-şi amintea, de când era copil, cum satul le alungase cw~ pietre „şi le dase foc casei pentru multele blestemăţii şi răutăţi ce săvârşeau cu ajutorul Satanei".
Totuşi, în interpretarea dată de Voiculescu mitului elementul malefic ne apare substanţial atenuat. Lostriţa-Ileana este fiinţa apartenenţă altui regn, celui ihtiologic-acvatic, pare-se îndrăgostită de un om şi aspirând, fără a izbuti pe deplin, să intre în lumea lui. (Drama iubirii cu parteneri din regnuri diferite am mai întâlnit-o în Riga Crypto şi lapona Enigel de Ion Barbu, unde unii comentatori au văzut un... Luceafăr răsturnat). Flăcăul, aparent vindecat de dragostea pentru lostriţa, se însoară cu o fată din lumea lui: „Se însura numai pentru că nu mai avea voinţă să se împotrivească nici unei biete fete, care în ochii lui era mai puţin decât o gânganie, şi orice îi era totuna."

Dar în noaptea nunţii, „la Filipi, în gura postului," la sfârşitul lunii noiembrie adică, atunci când nopţile sunt bântuite de strigoi, lostriţa îşi face apariţia (un băietan o văzuse pe malul Bistriţei „ieşită la liman sub coasta Iadului") şi mirele, uitând de toate, lăsând în plata Domnului mireasa cea pământeană şi pe nuntaşi, se aruncă în valuri şi dispare sorbit de genuni împreună cu fantoma iubirii lui nefireşti:

„Şi iar simţea deşteptată în carnea braţelor dulceaţa unei poveri neuitate. Când sosi la locul de care povestise băiatul, lostriţa era acolo. Ea se întoarse deodată nălucitoare, cu capul ţintă la Aliman. Stătu aşa o clipă plină. Apoi porni, fulgerând apele, spre el. Omul încremeni. Dar numaidecât, cu chipul luminat de o bucurie nefirească, chiui, strigând cât să înăbuşe huietul: Iată, vin!... şi smucindu-se din braţele a trei oameni, sări în mijlocul Bistriţei, cu braţele întinse spre Lostriţă... El a mai ieşit o dată. Ţinea lostriţa şi, ameţit de izbitura apelor, se căznea s-o apere, adăpostind-o ca pe un copil cu braţele. Apoi s-a cufundat în valurile care, bolborosind mânioase, s-âu pecetluit deasupra lui pentru totdeauna."

Povestirea ne apare în strânsă relaţie cu o alta, tot pe atât de mitologic-folclorică şi... ihtiologică, binecunoscuta Pescarul Amin, cumva încă mai bine realizată din punctul de vedere al expresiei artistice, al compoziţiei în primul rând. Poate fi pusă, în alt chip privind lucrurile, şi cu o mărturisire autobiografică:

„Mă întrebaţi despre credinţă şi expresia ei lirică? Despre artă şi credinţă?... Vă voi răspunde că, în ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutorii, începătorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele... Înotul perfect se face fără opintiri, e nesimţit... Pluteşti, aproape cufundat întreg în apă, abia mişcând... Astfel e înotul de fond, înotul serios, în mare şi ocean." (Confesiunea unui scriitor şi medic. Gândirea, 1935.)

Frumuseţea, poezia iubirii pure - nu neapărat spiritualizată în sensul eminescian binecunoscut, ci înţeleasă ca fenomen organic şi de nezdruncinat, lege â naturii căreia ne supunem cu toţii, om, animal, floră etc. - se realizează pe deplin tocmai prin observarea erosului la limita regnurilor, ca în Har de Arghezi, ca în Uvedenrode şi Riga Crypto... de Ion Barbu, ca în cântecul, anacreontic, de „libov" al lui Parpangel din extraordinara Ţiganiadă a lui I. Budai-Deleanu, ca în Cântecul spicelor de Lucian Blaga: „Şi s-a încins între ei o dragoste cum nu se mai pomenise pe meleagurile acelea. Parcă fuseseră făcuţi unul pe potriva celuilalt. Era frumoasă, cu chipul poate cam bucălat, şuie, cu trupul lung, mlădios şi despicătura coapselor sus, ca la bunii înotători. Flăcăul uitase dintr-odată de lostriţă şi de vrăji. Ţinea fata în braţe, şi dulcea ei povară împlinea tot ce râvnise şi jinduise nebuneşte până atunci. Ziua stau închişi în casă ori umblau alintaţi prin păduri. Noaptea ieşeau la Bistriţa, ţinându-se de după gât. Se scăldau cu nesaţ, goi amândoi până îi prindeau zorii. Apele se făceau pe rând de aur, de argint şi apoi albastre, învăluindu-i tăinuitoare."

Spre a fi bine înţeles, putem să ne exprimăm şi aşa: orice urmă de trivialitate, de ceea ce cu un cuvânt rău utilizat se cheamă „sex", dispare, într-un text precum cel de mai sus, pentru că povestitorul relatează pur şi simplu iubirea dintre un flăcău şi o himeră-peştioaică, o nălucă.

Spre deosebire de Sadoveanu, spre exemplu, cel din povestirile cinegetice şi pescăreşti, al căror cadru este natura, în înţeles larg, Voiculescu este mai întâi şi întâi interesant, atrăgător prin ce spune şi abia în al doilea rând prin modul cum spune ceva. Fraza lui Sadoveanu este melodioasă, muzicală, cu o desfăşurare morfo-sintactică molcomă, nezorită, fără cusur; La Voiculescu expresia este mai aspră în sunet, aglomerările narative sunt mai numeroase, descripţiile păstrate la strictul necesar, cu aducerea în prim-plan a întâmplărilor, deloc înceţoşate de cunoscuta aură lirică a marelui moldovean. (Pe care - din ce pricină oare? -, generaţiile mai noi nu-l gustă, Voiculescu părând a-i trece, în ochii lor, înainte. Pe nedrept totuşi, după părerea noastră). Şi totuşi ceea ce numim poezia mitului folclpric rămâne, în Lostriţa, ca şi în multe alte bucăţi, deplină, înţeleasă şi comunicată direct chiar de povestitorul însuşi, când scrie spre final: „Dar povestea lui Aliman a rămas vie şi mereu mlădioasă. Creşte şi se împodobeşte an de an cu noi adause şi alte scornituri după închipuirile oamenilor, jinduiţi de întâmplări dincolo de fire."

Fie că este aşa, fie că nu este (căci s-ar putea ca pe meleagurile de acum ale Văii Bistriţei, „stricată" de barajul de la Bicaz şi, în general, poluată, la propriu şi la figurat, cu tot felul de elemente ale civilizaţiei moderne, să fi dispărut absolut orice urmă de mitologie ihtiologică), poetul-prozator Vasile Voiculescu se află în elementul său şi în drepturile absolute ale artei sale. Aproape că nu mai are importanţă sursa folclorică iniţială. Prozatorul a reinventat, propriu-zis, mitul Lostriţei, într-o operă de sine stătătoare, consideraţiile noastre, toate, neavând altă menire decât a întări chiar această născocire frumoasă a imaginaţiei prozatorului artist.

În altă ordine, Lostriţa lui Vasile Voiculescu poate prilejui câteva observaţii interesante comparatistice, pe care este necesar să le facem, cât de sumar, tocmai pentru a reliefa mai clar valoarea operei.

Mitul lostriţei poate fi pus în legătură cu acela al Ondinei germanice şi scandinave, zâna adâncurilor apelor care îi atrage pe pescari şi-i duce în palatul de cristal, poetul român nefiind, desigur, străin de această temă îndeajuns de frecventă în literatura romantică din secolul trecut. Celebră a rămas în primul rând povestirea Udine, scrisă în 1811, operă a cavalerului Friedrich Heinrich de La Motte-Fouque (1777-l834),, inspirată din vechile saga, dar şi din vechile romane cavalereşti. Udine-Ondine, strania adolescentă adusă de torentul apelor lângă coliba unui pescar, care o adoptă, tânjeşte visând iubirea cu un om, în scopul schimbării condiţiei regnului său acvatic. Cel ales este Huldbrand, un cavaler rătăcit prin pădure, cu care se însoţeşte. Însă Huldbrand se îndrăgosteşte de o fată comună, Bertalda, cu care urmează a se căsători. Ondina, retrasă în adâncul apelor, în palatul ei de cristal, îşi plânge nefericirea. Până în momentul în care, prezentându-se la nunta celor doi, iubitul ei nefiresc moare îmbrăţişând-o, cuprins de un dor mai presus de puterile lui. Ca şi în Lostriţa lui Voiculescu, farmecul trist al naraţiunii, valoarea artistică, în fond, constă în situarea întâmplărilor la limita dintre real şi fantastic.

Dacă nu a cunoscut direct opera lui de La Motte-Fouque, Voiculescu a ajuns într-un fel oarecare la aceasta, foarte probabil prin mai cunoscuta în epocă Ondine, piesa de teatru în trei acte a lui Jean GiraudouX (1939), o excepţională prelucrare în limba franceză a povestirii romanticului german pretimpuriu. în naraţiunea originală însă, ca de altminteri şi în Lostriţa lui Voiculescu, elementele naturii personificate în zâna apelor degajă o poezie mai profundă.

În aceeaşi ordine de idei, nu este lipsit de interes să amintim că Eminescu însuşi, cum vedem dintr-o postumă scrisă la vârsta de numai 19 ani şi intitulată chiar Ondina (Fantazie), era atras de acest motiv. Iubirea pură, ca în Sara pe deal (o altă postumă, scrisă tot acum, de fapt o variantă la Ondina), se confundă cu măreţia naturii şi eterna Geneză, simbolizate într-o zână: „Ondină,/ Cu ochi de lumină,/ Cu bucle ce-nvăluie-n aur/ Tezaur!// Idee,/ Pierdută-ntr-o palidă fee/ Din planul Genezei,/ Ce-aleargă/ Ne-ntreagă!//... //Dar am o câmpie ce undoaie-n flori,/ Câmpia speranţelor meler/ Acolo te-aşteaptă răzăndele zori,/ Pletindu-ţi coroană de stele./ S-aduci prin amor/ De viaţă fior,/ în câmpul speranţelor vină,/ Ondină". în o altă compunere, Mureşanu, reluare a „tabloului dramatic" cu acelaşi titlu, din 1869, Ondina este zâna apelor care dialoghează cu... Delfinul:
„DELFINUL (se arată ca un tânăr frumos): Ondină,/ Cu ochi de albastră lumină,/ Cu părul tău lung, un tezaur/ De aur/ Tu, pradă/ Cu piepţii tăi dulci de zăpadă,/ Te-oi prinde pe mare vreodată,/ şireată!// Atunce/ Simţi-vei duioasele munce,/ Cu care-al meu suflet în flamă/ Te cheamă.

ONDINA: Delfine,/ Tu crainic al mării regine,/ De-ai fi credincios, cu iubire,/ Un nume..." etc.

---

Tag-uri: literatura, proza

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 23 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---