„Nu cunosc în literatura noastră contemporană drum mai spornic într-o evoluţie creatoare, mai rodnică şi mai împlinită, decât acela parcurs de ultimul laureat naţional (Vasile Voiculescu). "

Ion Pillat

Poet, prozator şi dramaturg - Vasile Voiculescu nu este singurul caz de medic ce cultivă literatura ca pe-un joc secund, cum ar fi spus Ion Barbu, şi care - la fel ca ilustrul matematician - sfârşeşte prin a-şi face din artă un crez de viaţă şi o tribună de afirmare a idealurilor întregii sale existenţe.
Între medicină şi literatură se pot stabili anumite relaţii de reciprocitate - pornind de la exemplele ilustre ale lui A. P. Cehov ori A. J. Cronin - în sensul că medicina, ca profesie aparte, îţi oferă o vastă experienţă cu privire la sufletele semenilor tăi, dezvăluindu-se mai ales în momentele de suferinţă; puternice concentrări morale şi fizice, literatura putând servi ca oglindă a personalităţii doctorului: aceea a omului care-şi face din practicarea artei un mijloc de destindere şi recreere. De aceea, vom întâlni medici pictori, muzicieni ori literaţi - mulţi rămânând în faza de amatorism a practicării acestor arte.

Cu toate aceste considerente, Vasile Voiculescu devine un scriitor profesionist, remarcat prin volumele de versuri: Poezii (1916), Poeme cu îngeri (1927), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară... (1954-l958), de proză: Capul de zimbru (1918), Povestiri (două volume - postume), romanul Zahei Orbul; teatru: Duhul pământului, Umbra şi Fata ursului (1942) şi altele.
Toate acestea dovedesc complexitatea şi diversitatea preocupărilor culturale ale medicului de-o aleasă modestie şi sensibilitae, care a fost Vasile Voiculescu, la care se adaugă alte îndeletniciri în domeniul artei, cum ar fi: subdirector al Fundaţiei Culturale şi redactor la Radio, în emisiunile pentru sate.
Vasile Voiculescu este un scriitor tradiţional de formaţie clasică, în sensul că reuşeşte să ridice limbajul artistic la o formă de exprimare superioară, comparabilă cu cea a lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga ori Tudor Arghezi, cu care vom găsi - în continuare - şi câteva înrudiri estetice, în direcţia respectării unor riguroase norme de prozodie, care au făcut gloria şi onoarea unor scriitori de frunte ai literaturii noastre.

Particularităţile creaţiei lirice a lui Vasile Voiculescu se definesc, în primul rând, prin parcurgerea câtorva etape diferite, debutând în cea mai deplină tradiţie sămănătoristă, cu teme care păstrează ecouri din Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuţă, Octavian Goga, George Coşbuc sau Panait Cerna, cum întâlnim în poezii ca: Şoimul, Casa noastră, Popa din Dealul Sării şi altele.
Etapa următoare e reliefată în volumul Pârgă, în care autorul mai păstrează elemente ale pastelului local, gen Vasile Alecsandri, folosind un limbaj presărat cu numeroase muntenisme.
În volumele Poeme cu îngeri, Urcuş, Destin, autorul se apropie de forma tradiţională de exprimare, reprezentată de gruparea de la revista Gândirea, înru-dindu-se filosofic cu Lucian Blaga, ca zbucium lăuntric cu Tudor Arghezi, şi ca limbaj creştin cu Nichifor Crainic.

O treaptă spre modernism, prin trecerea de la tematica morală la cea erotică o înregistrează volumul întrezăriri, pentru ca, în ciclul Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducerea imaginară a lui Vasile Voiculescu, să întâlnim adevărate bijuterii ale liricii sale erotice, acesta situându-l în rândurile celor mai de seamă poeţi români moderni.
ÎN GRĂDINA GETSEMANI
„ Poezia lui Vasile Voiculescu e cea mai interiorizată ce a avut-o vreodată literatura română, precum şi cea mai religioasă. "

Ov. S. Crohmălniceanu

Inspirată dintr-un motiv biblic, poezia În grădina Ghetsemani, exprimă preocuparea autorului faţă de drama omenească a îndoielii şi a rezistenţei în faţa sacrificiului. Referindu-se la acest text, profesorul Gheorghe Lăzărescu afirmă că „Poetul priveşte rugăciunea lui Iisus ca o luptă cu soarta, ca un refuz al asumării destinului tragic", motiv pe care îl întâlnim şi în versurile argheziene din Duhovnicească ori într-o parte din Psalmi, precum şi în Paradis în destrămare, al lui Lucian Blaga.
Autorul, pe care George Călinescu l-a încadrat în Istoria Literaturii române de la origini până în prezent la capitolul Ortodoxiştii, era un credincios autentic, iar tema religioasă, prezentă încă din volumul său de debut, va fi continuată în cartea Poeme cu îngeri, înrudindu-se astfel cu poeţii de la Gândirea, în mod deosebit cu

Nichifor Crainic.

Încercând să căutăm motivul propriu-zis al inspiraţiei lui Vasile Voiculescu, ne vom referi la Evanghelia de la Matei, unde ni se relatează cum lisus a mers în grădina Getsemani,- pentru a se ruga lui Dumnezeu, cu puţin înainte de a fi prins şi judecat, cerându-i părintelui ceresc să-l întărească pentru a îndura chinurile, care ştia că vor urma: „Părintele meu, dacă este cu putinţă treacă de la mine paharul acesta, însă nu precum voiesc eu, precum voieşti tu!" Paharul însetării era, metaforic vorbind, paharul prim al durerii şi al chinului prin care Hristos hotărâse să-i mântuiască pe oameni, prin sacrificarea propriei vieţi: părintele meu, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia ta!"
Iată cum îndoiala şi chiar speranţa că viitorul chin ar putea fi înlăturat se ivesc în ruga Fiului Domnului, dar nu prin negarea soartei, ci prin acceptarea ei, ca pe voinţa divinităţii, din calea căreia nimeni nu se poate da la o parte.

Inspirat de momentul biblic amintit, poetul Vasile Voiculescu se transpune, ca un creştin, în starea sufletească a lui lisus. El nu încearcă însă un comentariu, nici o altă variantă a sacrificiului, ci se situează în dramatismul faptelor, prezentându-l pe Fiul Domnului (şi al Omului) în dubla sa ipostază: de sfânt nemuritor şi de fiinţă pământeană, care suferea ca noi toţi: Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul / Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna. / Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul / Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna"'.
Apa din apropiere, pe care i-o oferea „o mână nendurată", ţinând „grozava cupă" - lichidul simbolizând jerfa, iar mâna soarta nemiloasă - îl îmbie pe Iisus în mod direct proporţional cu setea care-i creşte: „Şi-o sete uriaşă sta sufletul să-i rupă.../Dar nu voia s-atingă infama băutură."

Lupta care se duce este între trup şi suflet, între credinţă şi îndoială. Clipa devine dramatică, la fel ca aceea determinată de setea emirului, din poezia lui Alexandru Macedonski, Noaptea de decemvrie: „Cutremur e setea, şi a foamei simţire / E şarpe, ducandu-şi a ei zvârcolire, /În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiţi..", dar, în timp ce emirul nu poate să-şi domolească setea şi foamea, fiindcă nu are cu ce - Iisus „nu voia să bea", deoarece ar fi încălcat voia Domnului.

Din halucinantul chin, apar şi „sterlicii de miere" („părticică mică din ceva, fărâmă, picătură" - regionalism, după prof. Gheorghe Lăzărescu) - dulceaţa fiind o nouă formă a ispitei, pe care, refuzând-o, lisus îşi dovedeşte tăria morală şi credinţa: „In apa ei vrzuie jucau sterlici de miere /Şi sub veninul groaznic simţea că-i dulceaţă, / Dar fălcile-ncleştandu-şi cu ultima putere, / Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!"

Dacă motivul poate fi asemănat cu cel din poezia lui Alexandru Macedonski, rezolvarea lui este mai complicată şi mai dramatică la Vasile Voiculescu, prin antiteza dintre miere şi venin.
La chinul Fiului Domnului nu mai participă ucenicii săi, oameni depăşiţi de moment, care au rămas în umbră şi au adormit (scenă relatată în Evanghelia după Matei), adormitul simbolizând un punct culminant al credinţei, dincolo de care mintea omenească obişnuită nu mai poate pătrunde şi se protejează prin inhibiţie (somn). Dar este prezentă natura, de o rară frumuseţe descriptivă, care îmblânzeşte momentul, uşurând astfel o comunicare directă între Fiul Omului şi Părintele Său, Dumnezeu: "Deasupra, fară tihnă, se frământau măslinii, /Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă... / Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii / Şi uliii de seară dau roate după pradă"'.

Într-un spaţiu relativ restrâns, Vasile Voiculescu îşi dovedeşte întregul său talent, apropiindu-se de măiestria artistică a lui Mihai Eminescu, prin metafore cum ar fi: „curgeau sudori de sânge"; prin comparaţii: „pe chipu-i alba ca varul"; prin sinecdoca (întregul din parte) „O mână nendurată ţinând grozava cupă" (şi epitetul final); prin antiteza: "Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă..."
Specifice lui Vasile Voiculescu sunt arhaismele (ori regionalismele): "Jucau sterlici de miere" (alte exemple în Lostriţa).

Comună cu Tudor Arghezi este umilinţa (provenită din inversiunea revoltei la poetul cuvintelor potrivite; sinceră la Vasile Voiculescu): „Căzând pe brânci se-mpotrivea întruna."
Imaginea naturii din ultima strofă ne duce cu gândul la poezia Gorunul, a lui Lucian Blaga, dar şi la Vara, de George Coşbuc, integrarea omului în mijlocul naturii fiind la fel de bine realizată.
Poezia în grădina Getsemani reprezintă punctul de bază al valorii prozodice a lui Vasile Voiculescu.

LOSTRIŢA

„Lostriţa, din aceeaşi sferă de preocupări, este mai aproape de formula fabulosului popular. Voiculescu cercetează aici mitul cunoscut al Sirenei sau al Ondinei, existent şi în folclorul românesc. '

Eugen Simion

Povestitor la fel de înzestrat ca şi poet, Vasile Voiculescu sondează în prozele sale adâncurile arhaice ale sufletului omenesc, reînvie tradiţiile strămoşeşti, pe care le prezintă într-o viziune personală, dovedindu-se prin acesta un păstrător al celor mai bune datini străbune, aşa cum ne mărturiseşte el însuşi: "Sunt născut la ţară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viaţa mea. Părinţii mei, oameni simpli, au fost pioşi... Practicanţi moderaţi, fără habotnicie, religia a fost pravila, enciclopedia vieţii lor practice. Trăiam într-o viaţă autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, însăilată pe datini şi străvechi obiceiuri."
În povestirea Capul de zimbru, autorul ne relatează o întâmplare declanşată de pierderea şi regăsirea unui timbru rar; în Chef la mănăstire, ori Pescarul Amin prezintă fapte asemănătoare cu cele din cărţile lui Damian Stănoiu; în Sezon mort sau Amintiri despre pescuit se apropie de povestirile vânătoreşti ale lui Mihail Sadoveanu, iar în Iubire magică ori Lostriţa relatează două întâmplări erotice din sfera fabulosului popular.

Povestea relativ simplă înfăţişată în Lostriţa, a unui tânăr pescar de pe Bistriţa, Aliman, care se îndrăgosteşte de un peşte de o rară frumuseţe, un fel de fată-sire-nă, care îl atrage prin farmecele ei într-atâta încât tânărul sfârşeşte înecat în valurile învolburate ale râului, este reprezentativă în această direcţie.
Flăcăul este îndrăgostit de frumoasa lostriţa, pe care o prinde o dată în braţe, simţind în carne „o desmierdare, ca un gust de departe'1, dar apoi o scapă. De atunci, lostriţa nu mai apare şi flăcăul se topeşte de dorul ei. Pleacă la munte, la un vrăjitor, care îl sfătuieşte să facă din lemn un dublet al peştelui, căruia îi dă drumul pe apă. în sat apare o fată de o rară frumuseţe, venită tot de la munte, despre care unii spun că ar fi lostriţa, care-i potoleşte pentru o vreme lui Aliman dorul. Apoi se iveşte mama acesteia şi o ia acasă. Tânărul se lasă sedus de o fată oarecare din sat, şi hotărăşte să se căsătorească. Dar, în ziua nunţii, un băiat îi vesteşte că în valuri a apărut lostriţa. Aliman pleacă s-o pescuiască, însă nu se mai întoarce, fiind înghiţit de ape.

Izvorâtă dintr-o veche convingere că viaţa s-a născut în apă iar moartea trebuie să aibă loc în acelaşi mediu, povestirea Lostriţa valorifică elemente folclorice arhaice: existenţa dubletului peştoaică-fecioară; credinţa că, făcând chipul de lemn al cuiva, îl poţi atrage spre tine; existenţa vrăjitorului cu puteri miraculoase; reîntruparea fetei de la munte şi a mamei sale, condensarea ori dilatarea timpului (ultimele elemente comune cu cele din Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu şi La ţingănci, de Mircea Eliade).

Personajele sunt pe măsura acestei lumi miraculoase: Aliman - flăcăul frumos, dominat de-o singură pasiune; cele două fete - din sat şi de la munte - figuri palide şi personaje secundare, necesare mai mult pentru decor; băiatul care anunţă reapariţia Lostriţei pe Bistriţa - solul vestitor de rău, care transferă în tragic destinul tânărului îndrăgostit.

Semnificaţia deznodământului ar putea fi explicată prin cuvintele lui Mihail Sadoveanu că „nimeni nu poate sări peste umbra lui", adică, oricât de dotat ar fi fost Aliman, nu se putea uni cu Lostriţa, fiind de categorii diferite (cazuri similare, Riga Crypto şi lapona Enigel, de Ion Barbu, ori Cătălina şi Luceafărul din poemul lui Mihai Eminescu).

Analizând această povestire, Eugen Simion constată mai multe etape: "Etapele ei ar putea fi astfel figurate, dacă lăsăm deoparte prologul: real (fascinaţia pentru un peşte rar), miraculos (iubirea dintre Aliman şi fata sălbatică) - real cu slabe elemente de miraculos (reapare fascinaţia pentru lostriţă, sub forma hotărârii de a o distruge). Momentul capital, acela care dă povestirii profunzimea cea mai mare, este momentul fantastic, situat la confluenţa dintre două drumuri. Unul duce spre lumea neverosimilă a basmului, altul spre determinare, cauzalitatea vieţii obişnuite. Fantasticul reprezintă, aici, un popas, nu un capăt, ca de altfel în toată nuvelistica lui Voiculescu."

---

Tag-uri: scriitor

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 08 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---