Sonetul CLXVIII de Vasile Voiculescu

ROM

		USA
		CAN

Statistics:
Visits: 1,711
Votes: 0

Fame Riser

Fame Rank

N/A

Fame Riser

Încadrare în epoca literară.

Curente şi orientări literare. Receptări critice.

Sonetul face parte din volumul apărut postum, în 1964, la un an de la dispariţia poetului, numit Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară a lui Vasile Voiculescu. Volumul a constituit o surpriză prin amestecul de tradiţie a formei şi modernitatea conţinutului. Perpessicius considera volumul drept „una din marile zile festive ale lirismului contemporan", în timp ce Vladimir Streinu credea că Sonetele constituie „o doctrină a iubirii, o erozofie". Alţi critici, precum I. Negoiţescu, Ovidiu Crohmălniceanu sau Aurel Martin stabilesc îndepărtarea de modelul shakespearian şi originalitatea de fond a poeziei lui Voiculescu. Sunt 90 de sonete, în c

ontinuarea celor 154 ale lui Shakespeare.

Nu sunt neglijate nici diversele influenţe ale Sonetelor - de la poezia lui Petrarca, la notele demonismului romantic sau preamărirea barocă a formei.
Criticul Eugen Simion scria despre limbajul Sonetelor mai evoluat decât al volumelor anterioare. „Cuvintele (- observa George Călinescu) tind să iasă de sub tirania ideii, devenind obiecte de contemplaţie. în Sonete , dimpotrivă, cuvintele se supun în întregime ideii, culoarea lor scade, reliefurile îşi pierd din agresiunea formelor, poezia se abstractizează".

Tema şi semnificaţia titlului

Tema Sonetului CLXVIII este iubirea, ca în majoritatea poemelor publicate în acest volum. Erosul e perceput ca o cale spre absolut şi înţelegerea semnificaţiilor universului, amintind - ne spune acelaşi Eugen Simion - de concepţia iubirii în opera lui Dante. Chiar dacă preia tema şi o mulţime de elemente de la Shakespeare - triunghiul pasional, luciditatea, lamentaţia suavă, Voiculescu creează în Sonete o poezie diferită prin „tensiunea spiritului". Sonetul CLXVIII e o preamărire a iubirii şi o închinare entuziastă în faţa frumuseţii şi perfecţiunii iubitei. Sentimentul e întotdeauna dublat de o putere ordonatoare - raţiunea, care-i sporeşte forţa. Aşa se face că Sonetele lui Voiculescu vorbesc despre iubire, fără să fie neapărat o poezie de dragoste, lipsindu-le apropierea, intimitatea.

Elemente de structură şi compoziţie

Poemul respectă numărul tradiţional de versuri - 14 şi modelul sonetului englez, cu destinul final drept concluzie. Catrenele nu mai sunt, însă delimitate, alcătuind o singură strofă. Sonetul conţine trei momente: prima parte constă în stabilirea sentimentelor asociate cu iubirea şi a puterilor acesteia, a doua - cea mai vastă - constă în portretul idealizat al iubitei, şi ultima parte este reprezentată de concluzia poemului, exprimată în distih.

Procedee şi mijloace artistice. Imagini şi figuri de stil.

Sonetul se deschide cu două exclamaţii retorice, marcând entuziasmul iubirii: „Ne bate primăvara în inimi! ... Să-i deschidem!".

Primăvara este simbolul înnoirii, al prefacerii interioare pe care o anunţă erosul. Acest avânt este purificat şi esenţializat, imaginile sunt adesea preţioase, ţintind o aspiraţie arhetipală. Hiperbola „Lapislazulii lumii sunt toţi în ochii tăi" face parte dintre ele, aducând o neaşteptată imagine a infinitului conotat cromatic, oglindit în ochii iubitei. Prin metaforă iubirea este asemuită unui nou soare, ce poate îndepărta „negurile vieţii": „Alt soare să aprindem pe vechile ei căi". Portretul idealizat al iubitei este alcătuit dintr-o serie de interogaţii retorice: „E mâna ta în aer? Sau prima rândunică?". Chipul femeii ideale nu are la Voiculescu nimic din senzualitatea păgână a lui Arghezi, rămâne abstract, tinzând spre forme purificate. El ilustrează perfecţiunea, dar o perfecţiune rece, ca a unei statui sau a unui tablou: „E tremur lung de pleoapă? Ori gingaş flutur viu? / Bob roşu de măceaşă mi-ntinde gura-ţi mică". Iniţierea în eros va schimba întreaga percepţie a fiinţei asupra universului: „Şi înţeleg prin tine acum întreaga fire". Hiperbola şi aluzia mitologică la monstrul înaripat creat de Hera, Tyfon au rolul de a impune supremaţia erosului în univers. Sacră, de o frumuseţe perfectă, fiinţa iubită îşi supune prin eros lumea, devine asemenea zeilor, uneori crudă în desăvârşirea sa: „Tyfonul ce sfărâmă corăbii în neştire, / Picioru-ţi scump ce calcă o biată gâză-n mers". Metafora este, în afara interogaţiei retorice, modalitatea artistică de realizare a portretului. Epitetul e ornant: „vechile ei căi", „gingaş flutur viu" sau cromatic „bob roşu de măceaşă". Finalul dezvăluie prin enumeraţie supunerea triumfală a lumii cucerită de eros: „zăpezi şi flori şi fructe în drum ţi se aştern". Adverbul „şi" marchează importanţa fiecărui termen în parte: zăpezile trimit la puritate, dar şi la răceala celestă, florile sunt un simbol şi un omagiu adus frumuseţii, iar fructele conţin promisiunea unei împliniri. Odată cu supunerea lumii, „aşezarea în Olimp" este desăvârşită, fiinţa perfectă şi sacră aparţine eternităţii, pentru că, nu-i aşa, erosul este o cale de acces spre sacru: „Pe rând supuse toate la ritmul tău etern!".

Literatura română. Poezia

Versificaţie

Sonetul are rimă încrucişată şi împerecheată în distihul final. Măsura este variabilă, de 13 - 14 silabe şi ritmul reprezintă o combinaţie între troheu şi iamb.
Modurile şi timpurile verbale
Prezentul este dominant în poezie ilustrând ca timp al simultaneităţii rostirii şi acţiunii aspiraţia spre absolut: „bate", „putem" sau „e". Conjunctivul „să aprindem" sau „să desfidem" arată virtualitatea iubirii, proiectarea puterilor ei nelimitate.

Concluzii

Sonetul CLXVIII este un imn adresat perfecţiunii iubitei şi puterilor expansive ale erosului. Acesta e o cale de atingere a absolutului, incluzând o abstractizare şi esenţializare a formelor. Eugen Simion spunea că „Iubirea este... un uragan disciplinat, înmărmurit (expresia este a lui Valery) care înalţă, nu striveşte fiinţa umană".

Tag-uri: poezie sonet