„ Poet cu deosebire în vers, Lucian Blaga nu încetează de a fi poet în oricare din manifestările sale spirituale. Cine ar întreprinde un studiu exhaustiv asupra fenomului liric la Lucian Blaga ar avea să-i însumeze desigur întreaga sa producţie dramatică, începând cu misterele şi neexcluzănd îndrăzneţele sale teme psihanalitice, a căror acţiune în subconştient e mai puţin de ordin clinic decât liric".

Åžerban Cioculescu

Poet, dramaturg, prozator, eseist şi filosof, Lucian Blaga este una dintre cele mai complexe personalităţi culturale româneşti, din perioada interbelică şi imediat după aceea, alături de Ion Barbu, Alexandru Philippide şi Tudor Arghezi, reuşind să demons treze că post-eminescianismul nu înseamnă neapărat o stagnare în câmpul creaţiei noastre spirituale, ci o continuare pe alte căi.

Dacă Luceafărul poeziei româneşti nu poate fi egalat, poeţii amintiţi, de o rară sensibilitate şi de o deosebită înzestrare artistică, cărora li se alătură, mai târziu, Ştefan Augustin Doinaş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Horia Bădescu şi Petre Ghelmez, caută noi forme şi căi de exprimare, îmbinând tradiţionalismul cu modernismul şi reuşind să atragă, în egală măsură, atenţia şi admiraţia cititorilor.
Firesc şi logic, literatura noastră trebuie să evolueze pe această cale.
Dacă spiritualitatea românească în cultura universală este reprezentată, în primul rând, de poetul nepereche, să recunoaştem că Mihai Eminescu nu putea rămâne unicul nostrul sol, că orice popor, mare sau mic, are inepuizabile resurse creatoare, iar apariţia, mai curând ori mai târziu, a unor scriitori de excepţie este doar o problemă de a-i descoperi şi a-i promova la timp.

Acesta este şi cazul lui Lucian Blaga, al cărui univers poetic, de o originalitate aparte, valorifică din plin tradiţiile noastre folclorice, în cadrul spaţiului mioritic, căruia îi alătură cu îndemânare un filon filosofic de tradiţie europeană, îmbinându-le într-o operă modernă şi expresivă, de excepţie şi de-o statornicie aparte, ceea ce-i demonstrează valoarea reală.

"Atitudinea poetului în faţa misterului - afirmă criticul literar Mircea Martin -nu este câtuşi de puţin pasivă. El nu-l evită, îl identifică pretutindeni sau chiar îl inventează, fiind - cum singur o spune - un semănător de rune în univers".
Pentru Lucian Blaga însă, universul artistic este un alt fel de a se exprima metaforic, de a arăta că lumea poate fi percepută uneori prin imagini, mai bine decât pe cale ştiinţifică (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii).
Încercând să vorbim despre universul lui poetic, nu ne putem opri numai la creaţiile în versuri, deoarece artistul îşi păstrează ori îşi continuă cu alte mijloace de exprimare acelaşi cadru şi în lucrările filosofice, în teatru sau în proză.

„Sensibilitatea metafizică are drept suport în lirica lui Lucian Blaga - afirmă, la rândul său, criticul literar Lucian Raicu - o extraordinară intuiţie a lumii fizice, ataşamentul dus până la limite aproape dureroase, faţă de viaţă, sub toate formele ei, o copleşitoare percepţie crudă a universului concret de aici şi de acum... Blaga descoperă dimensiunea universală a lucrurilor, nu înainte şi nici după consumarea lor deplină, ci simultan afirmării şi relevării lor orbitoare, ca şi cum nu şi-ar putea desprinde niciodată privirile şi toate celelalte simţuri de la ele, de la existenţa lor fulgurantă, trecătoare, şi de aceea cu atât mai preţioasă."

Observaţia este de o subtilă fineţe şi poate fi extinsă şi asupra operelor de teatru ale lui Lucian Blaga, unde misterele sunt valorificate pe linia tradiţiei noastre folclorice: "Apropierea dramaturgiei lui Blaga de teatrul expresionist - observa la rândul ei Mariana Sora - a fost amplu semnalată; reamintim aici doar că personajele vădesc, chiar şi prin aceeea că nu sunt desemnate prin nume, ci doar prin funcţii (Magul, Vrăjitorul, Ciobanul), faptul că nu sunt concepute ca indivizi având complexitatea realităţii. Nu psihologia îl interesează cu precădere în dramaturgie, ci, conform unor principii expresioniste, pe care le defineşte în Feţele unui veac, acţiuni care culminează, în conflicte de idei-forţe. Personajele nu mai există ca indivizi, ci numai contrapunctic, prin dinamica energiilor dezlănţuite, sau expresionismul înseamnă redarea lucrurilor, făcând abstracţie de individualitatea lor".

Îmbinând citatele extrase din diferiţi critici şi eseişti, despre universul poetic al lui Lucian Blaga, cu propiile sale păreri în această direcţie, vom concluziona că există un univers blagian, comun tuturor creaţiilor sale, iar descoperirea lui se face cel mai bine prin analiza câtorva opere de bază.

EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

„ Poetul evoluează în mijlocul lucrurilor, trăind acut sentimentul că închid semnificaţii neînţelese, că ele poartă o semnătură cu cheie uitată ".
Mariana Sora Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii exprimă atitudinea lui Lucian Blaga faţă de tainele universului, optând nu pentru cunoaşterea lor pe cale ştiinţifică, ci artistică.

Creatorul este un visător, care ar dori să perceapă cu ajutorul simţurilor tainele lumii şi apoi să le multiplice frumuseţea. După părerea poetului, universul care ne înconjoară reprezintă corola de minuni a lumii, pe care el nu o striveşte şi nu încearcă să ucidă cu mintea sa iscoditoare „Tainele ce le întâlnesc /In calea mea".
A ucide cu mintea tainele înseamnă, în concepţia sa, a încerca să le explici numai pe cale ştiinţifică, dezbrăcându-le de orice mister. Rolul artistului este însă nu de a explica, ci de a interpreta într-un mod personal frumosul, percepând natura cu sensibilitatea sufletului, nu cu răceala raţiunii.

Aceste taine sunt întâlnite „în flori, în ochi, pe buze ori morminte", adică natura care germinează altă viaţă, în privirile oamenilor care le oglindesc, pe buzele care pot sugera sărutul sau cuvântul, ori în morminte, adică spre locul de linişte, unde se duc, până la urmă, toţi oamenii. În antiteză cu artistul, omul de ştiinţă, cu judecata rece, „Sugrumă vraja nepătrunsului ascuns", în adâncimi de întuneric.
Fără a condamna cunoaşterea pe cale raţională, poetul o preferă pe cea artistică, aşezându-se în opoziţie faţă de judecata rece: Eu, cu lumina mea, sporesc a lumii taină".

Pentru a explica şi mai bine acest mod personal de înţelegere a lumii, poetul face o comparaţie cu luna, care „Cu razele ei albe.. /Nu micşorează, ci tremurătoare / Măreşte şi mai tare taina nopţii". Observăm că întreaga comunicare artistică este aşezată într-o lumină crepusculară, în care tainele sunt amplificate prin umbre şi lumini succesive, deoarece atunci sufletul omului poate vibra „Cu lungi fiori de sfânt mister", rolul artei fiind să schimbe neînţelesurile lumii în „Ne-nţelesuri şi mai mari", deoarece el iubeşte „Şi flori şi ochi şi buze şi morminte".

Reluarea acestor cuvinte-cheie ne îndreaptă cu gândul spre elementele primordiale ale vieţii. Ţinuta antitetică este prelungită prin distribuţia simetrică a verbelor de bază, care neagă, în comparaţie cu omul de ştiinţă: nu strivesc, nu ucid, nu sugrum, arătând în schimb ce face artistul: eu sporesc, îmbogăţesc, iubesc... Aceste verbe accentuează sensul metaforic al versurilor afirmative, întreaga poezie devenind o cheie de sol a înţelegerii artistice superioare, care este un fel de simfonie a sufletului poetului. Perceperea senzuală a misterelor naturii se face din prea marea iubire a artistului faţă de ele, poezia lui Lucian Blaga constituindu-se, astfel, într-o nouă artă poetică, într-un mod individual de mărturisire a unui crez artistic şi a unei concepţii filosofice specifice lui.

Poezia este scrisă în versuri albe, moderne, cu o măsură de la douăsprezece la două silabe, ceea ce-i conferă o muzicalitate interioară, pe orizontală, suprapusă peste armonia verticală, dată de cuvintele simbol. Accentul principal este pus pe frumuseţea şi noutatea imaginilor artistice, reliefate de metaforele antitetice, dintre care cea mai aleasă e cuprinsă şi în titlul poeziei: corola de minuni a lumii, alături de care mai amintim: vraja nepătrunsului ascuns, a lumii taină, adâncimi de întuneric - unele dintre ele fiind în vecinătatea (ori la intersecţia) epitetelor: taina nopţii, întunecata zare, fiori de sfânt mister etc. Interpretarea acestora ca metafore ori epitete depinde numai de cuvântul pe care punem accentul principal, de sensul aparte pe care poetul li-l conferă.

Am amintit deja enumerarea din versul în care autorul se opreşte (de două ori) asupra ochilor, florilor, buzelor şi mormintelor, precum şi repetiţiile la persoana întâi a pronumelui eu, aşezându-l pe poet la antipodul părerilor celorlalţi (totodată antiteză). Criticul literar Eugen Lovinescu oberva că Lucian Blaga îşi fixează întotdeauna impresia, ori consideraţia de natură intelectuală, printr-o comparaţie luată din lu- mea materială. Acest procedeu conferă şi poeziei analizate un loc aparte în creaţia autorului, demonstrând motivul pentru care a aşezat-o în fruntea volumului său de versuri. La observaţia distinsului critic, am putea adăuga însă că, în cazul de faţă, sentimentele poetului sunt fixate prin analogii de natură ideală ori abstractă, între cei doi poli (material - ideal) creându-se o nouă scară reprezentativă, poezia deschizând, astfel, mai multe direcţii (posibile) interpretative.

MEÅžTERUL MANOLE

„Azi din nou în armonie cu tendinţele ce s-au afirmat în teatru: orientarea spre parabolic, abstract, nud, aşa cum fusese în armonie cu tendinţele teatrului expresionist, dramaturgia lui Blaga e actuală şi mai mult încă decât prin aceste aspecte stilistice - care nu sunt deloc pur exterioare -, prin temele şi problematica adusă pe scenă: răstălmăcirea mesajelor, degradarea lor, idolatria înlocuind miezul spiritual al doctrinelor, năzuinţa faustică, primejdia stihiilor vrăjmaşe, dezlănţuirea lor demonică, răul ca principiu cosmic, la fel de divin ca binele, căutarea absolutului, exploatată şi degradată în fanatism ".

Mariana Sora

Cunoscut, mai ales, ca poet, prozator şi filosof, Lucian Blaga este considerat de specialişti şi ca unul dintre cei mai de seamă dramaturgi români. Orientarea tematică a marelui poet este însă tot în direcţia spaţiului mioritic, folcloric, atât de amănunţit şi de nuanţat tratată în filosofic, îndreptându-se de data aceasta spre prelucrarea unui mit specific poporului nostru: jertfa pentru creaţie.
Criticul literar George Călinescu îl numise mitul jertfei pentru frumos, alţi autori contemporani specificându-l sub numele de mitul construcţiei. Oricum i-am zice, el se apropie de mitul Meşterului Manole, fiind o variantă cultă a acestuia.
Aşa ne explicăm şi titlul ales de Lucian Blaga pentru piesa sa de teatru ("Nu Monastirea Argeşului, ca în varianta populară, ci Meşterul Manole, accentul punându-se nu pe construcţia în sine, c pe jertfa Meşterului).

Legenda ridicării acestei construcţii fiind foarte cunoscută, Lucian Blaga comprimă în piesa sa partea introductivă, referitoare la alegerea locului, la dialogul domnitorului cu un ciobănaş şi cu meşterii, ia începerea construcţiei şi dărâmarea zidurilor, oprindu-se mai mult asupra dramei sufleteşti a Meşterului Manole. Acesta ne este prezentat în camera sa de lucru, măsurând şi completând schiţa (proiectul) viitoarei construcţii. Se insistă astfel pe ideea că orice zidire trebuie să aibă un plan şi o proiecţie şi că, înainte de a găsi explicaţii supranaturale, omul trebuie să apeleze la propriile sale cunoştinţe.

Alături de Meşter, stă stareţul Bogumil şi un personaj ciudat, pe nume Găman (puterea pământului), care doarme întins pe podea şi tresare din când în când, bântuit de vedenii.

Stareţul Bogumil reprezintă credinţa şi nu are alt sfat pentru Meşterul Manole decât să apeleze la jertfă, să zidească în temelia noii construcţii un suflet omenesc.
În schimb, Găman reprezintă forţa ascunsă a pământului (cutremurele), iar convulsiile sale prevestesc dărâmarea zidurilor.

Faţă de îndemnul lui Bogumil, Meşterul Manole are rezerve, deoarece nu ar vrea să jertfească o fiinţă omenească.

Conflictul din sufletul Meşterului devine şi mai dramatic, atunci când în scenă apare Mira (echivalentul Anei din Monastirea Argeşului), soţia lui Manole, care intuieşte frământările sufleteşti ale soţului ei şi înţelege direcţia sfatului dat de Bogumil. Din replicile dintre Mira şi Manole, deducem că amândoi îşi dau seama de jer-fta care-i aşteaptă, autorul lăsându-ne să înţelegem că, în piesa sa, conflictul e de natură interioară, izvorând din înfruntarea lucidităţii Meşterului cu destinul său nefericit, care-l determină să-şi jertfească soţia ca unică formă de a înălţa mănăstirea, conflictul de bază fiind, deci, între dragostea pe care Meşterul Manole o poartă Mirei şi iubirea sa pentru artă, pentru frumuseţea care-i va duce credinţa spre veşnicie.
Între Mira şi biserică, Meşterul alege, în cele din urmă, construcţia sfântă, jertfin-du-şi conştient dragostea.

Sfârşitul popular al legendei este modificat de autor, deoarece, în piesa lui Lucian Blaga, nu mai mor toţi meşterii, ci numai Manole, ceilalţi supravieţuind, pentru a putea construi şi alte mănăstiri, la fel de frumoase cum este cea de la Curtea de Argeş.

---

Tag-uri: poet

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 08 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---