Conflictul va urmari cu precadere acele zone ale umanului ce pastreaza tiparul primordial, personajele vor fi incarcate cu energie esentiala, daimonica, situatiile vor gravita mai intotdeauna in jurul Limitei...” (Dramaturgia lui Lucian Blaga).

Observam ca sensurile sunt mult mai direct exprimate in drama lui Blaga decat in balada; ca intr-un manifest artistic modern. Personajele sunt dezin-dividualizate, actioneaza ca niste “idei-forta”, iar conflictul piesei se resoarbe cu totul de antinomia “spiritual - teluric”, exprimata de sinteza realizata de autor intre simbolul expresionist de natura stihiala si arhetipul arhaic, Indeosebi Gaman, dar in oarecare masura si staretul Bogumil, sunt fiinte stihiale. Gaman are parca legaturi cu energii telurice daimonice si se manifesta, intr-un fel, ca alter-ego al lui Manole.

El se inrudeste cu Mosneagul din Tulburarea apelor si a fost comparat cu un Caliban autohton, cu porniri benefice, insa, deoarece presimte inaintea tuturor “puterile infernale care cer jertfa” (M. Ghitulescu). Prin aceste personaje, de fapt, Manole incearca sa-si “teatralizeze” propria sfasiere launtrica si dureroasele sale alternative etice, filosofice ori teologice.

Si Gaman si Bogumil tin loc si de oracol, iar scenele confruntarii cu cei noua zidari amintesc de interventiile corului antic. Intreaga atmosfera a dramei e incarcata de semne rau-preves-titoare: zidirea bisericii dureaza sapte ani, exact cat a durat si dragostea lui Manole pentru Mira, iar zidarii impreuna cu Manole au indurat cu totii “dezamagirea celor saptezeci si sapte de prabusiri” etc. De unde, repeziciunea desfasurarii scenice, mai cu seama in actele al doilea si al treilea, cele mai pline de dramatism.

Evident, drama Mesterul Manole traieste artistic prin marile ei scene: viziunile stihiale ale lui Gaman, revolta mesterilor zidari, nerabdarea Curtii, juramantul, aparitia Mirei, zidirea acesteia. Toate evidentiaza “o exceptionala vitalitate teatrala”. Nici actul al patrulea nu treneaza, trecand in prim-plan razvratirea lui Manole, care apoi, in final, inainte de se prabusi in gol, trage clopotele cu o indarjire de “parca s-ar certa cu cerul”. Premonitia Mirei se realizeaza si de asta data.

Chiar daca se deplaseaza sensibil de la cosmologic la artistic, in raport cu substratul baladei, mitul jertfei creatoare nu-si altereaza catusi de putin semnificatia profunda, in piesa lui Lucian Blaga. Dimpotriva, autorul recreeaza un mit viabil, cu multe note originale (demonismul, spre exemplu), asa cum numai el o putea face. In niciun caz, nu se poate vorbi, la Blaga, de o dislocare a mitului in alegorie sau in motiv literar pur si simplu, ca la atatia altii. Se confirma inca o data ideea lui Eugen Todoran: “Teatrul lui Blaga, ca mit dramatic, este un teatru poetic si dramatic totodata”.

Atat ca protagonistul dramei este, inainte de toate, o constiinta, la inceput scindata intre a fi si a crea; apoi, reconciliata in actul final sacrificial, care nu aduce linistea si nici implinirea: “Stiinta noastra nu ajunge pana unde se-ntinde vina noastra”. Manole moare si, cumva, se izbaveste, dar drama lui, sfasierile launtrice, dorul “de a zamisli noi frumuseti” vor fi duse mai departe de cei noua mesteri zidari. Si ei sunt bolnavi acum de acelasi foc mistuitor al creatiei fara leac.

---

Tag-uri: mesterul manole, personaje, lucian blaga

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 07 January '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---