Geniul în poezia Iui Eminescu apare în mai multe ipostaze-- Cea faustiana, insetat de cunoaştere ca în Scrisoarea I, Bătrânul dascăl sau Sărmanul Dionis din nuvela cu acelaşi nume.

- Cea byroniană, romanticul erou Toma Nour în Geniu
- Cel politic, Mircea cel Batran, din Scrisoarea a III-a, făuritor al destinului neamului său, dar şi Cezarul ce trece în faeton de gală pe malurile Serei meditând schopenhaurian la împietrirea nedreptăţii în lume, la răul universal. Motivul apare şi in Glossă, Odă în metru antic, Floare albastră.
„Eminescu este şi va rămâne cea mai înaltă inspiraţie a inteligenţei româneşti" - Maiorescu.
„Eminescu este omul deplin al culturii noastre" - Noica.

Luceafărul este arhetipul geniului, reliefând alegoric incompatibi litatea dintre el şi muritorii obişnuiţi, între geniul neînţeles şi societatea meschină. Tânjind după o altă lume, Hyperion, făptura cea dintâi, veşnică minune coboară în cercul strâmt al lumii pământene pentru o oră de iubire - o aspiraţie inversă a celei umane, care se îndreaptă spre aştrii şi mult mai dramatică.

Cheia poemului este dată chiar de poet în manuscris: i-am dat acest înţeles alegoric. Geniul nu poate fi fericit şi nu poate ferici pe nimeni. Nu are moarte, dar nici noroc.

Poemul lirico-filozofic, cu elemente epice şi dramatice ajunge, pornind de la povestea de iubire dintre astru şi o pământeană, fiinţe din lumi incompatibile, la drama omului de geniu în lumea comună. Este o întruchipare romantică a geniului ca la Holderlin (poet german romantic), Lermontov, Baudelaire, Alfred de Vigny. Basmul Das Madchen in den goldenen Garten, cules de Richard Kunisch şi mitul Zburătorului constituie rădăcinile folclorice.

Poemul se deschide cu o formulă specifică basmului „A fost odată" ce lansează povestea de iubire într-un timp nedeterminat. Imaginea fetei este de mare frumuseţe, redată prin superlativ absolut „o prea frumoasă fată". Se relevă unicitatea „una la părinţi," asemănată elementelor eterne: „fecioară între sfinţi / luna între stele." Castelul negru cu umbra sa poate fi simbol al destinului uman şi ia viaţă în cadru nocturn, aspirând spre înalt. Ca un Zburător, Luceafărul îi umple sufletul de dor. Marea sugerează nemărginire, infinit, iar întâlnirile se petrec în regim oniric, în somn, ea invocându-l printr-o formulă de descânt:
Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă şi în gând Şi viaţa-mi luminează!

Personajele nu sunt concrete ca existenţe, ci simboluri - o lirică a măştilor, a rolurilor, poetul fiind regăsit în fiecare dintre ele.

Luceafărul apare sub două nume. Ea, ca de altfel nimeni din lumea terestră, nu-i cunoaşte numele. Demiurgul îi spune clar Hyperion, semn al apartenenţei sale la acea lume de sus. Demiurgul şi Cătălin sunt doi poli opuşi ai acestui univers cu două lumi diferite: una cosmică, astrală, infinită (spaţiu), eternă (timp) şi cea de jos, terestră, mărginită şi efemeră. Lumea oamenilor este sub semnul norocului.
Cătălina apare şi ea în două ipostaze: în raport cu Luceafărul este o prea frumoasă fată fără nume. Cătălin o cunoaşte, o identifică, îi spune Cătălina, căci aparţine lumii lui, alcătuind o pereche potrivită, comună. Noaptea şi visul o înalţă, devine superioară ei înseşi. Ea are o dublă natură: ziua fiind o fată obişnuită, prozaică realizează imposibilitatea de a ajunge la înălţimea idealului „se înalţă tot mai sus / ca să nu-l pot ajunge." între geniu şi lumea obişnuită există mereu prăpastia (romantică) „în veci îl voi iubi / şi-n veci va rămânea departe."

Cătălin este omul obişnuit, trăind după legile simple ale lumii terestre, căci amândoi „vom fi cuminţi / vom fi voioşi şi teferi." Demiurgul, prototip ideal, este omniscient, încorporând ideea veşniciei. Se face o distincţie netă între această existenţă şi cea dusă sub semnul timpului, al perisabilităţii. Discursul pe care îl ţine luceafărului seamănă cu Glossă - o lecţie etică îndemnând la neparticipare, linişte, ataraxie stoică (linişte supremă).

Din punctul de vedere al structurii compoziţionale, are 98 de catrene şi 392 de versuri, remareându-se patru părţi subordonate planului universal - cosmic şi uman - terestru.
PARTEA I (strofele l-43) reuneşte cele două planuri ce aspiră unul spre celălalt, ca în vechile legende în care cerul se săruta cu pământul. Însumând contrariile moarte - viaţă, Luceafărul se naşte o dată din cer şi din mare, ipostază neptunică, înger - geneza, şi a doua oară din noapte şi soare, ipostază plutonică, demon -apocalipsa. Metamorfoza este un procedeu romantic.

Chemările lui sunt invitaţii la nemurire, dar ea este înspăimântată şi vede în eternitatea pe care el i-o oferă moartea, căci numai ea este eternă ca nemurirea. Fiinţa umană nu poate ieşi din durată, şi fiorul veşniciei o sperie. Esenţa astrală a geniului este sugerată şi prin capacitatea enormă de a iubi. El este geniul contemplativ, dar şi titan activ, răzvrătit împotriva ordinii prestabilite. El poartă semnele morţii, deşi a luat chip de om. Mort frumos cu ochii vii, ce scânteie-n afară, vânăt giulgi, negru giulgi, faţa albă ca de ceară, braţe marmoreene. Ora de iubire devine o metaforă a vieţii finite. În ambele daţi ea refuză „pe calea ce-ai deschis n-oi merge niciodată" şi el este gata să-şi lepede nemurirea.

PARTEA II (stofele 44-64) este subordonată planului terestru, În partea întâi apare un spaţiu ireal de poveste, timp al visului anistoric. Fata din castelul de la marginea mării vine la fereastră -spaţiu al deschiderii spre infinitul simbolizat de mare şi de cer, iar oglinda simbolizează un spaţiu al trecerii, cei doi vorbind în somn.
Fata îşi pierde unicitatea şi intră în categorie, prih acceptarea iubirii pământeşti a pajului, numele fiind sugestive. Acum cuplul se realizează. El îşi încearcă norocul, iubirea fiind un joc care se învaţă „ţi-oi arăta din bob în bob amorul, ci numai nu te mânia şi stai cu binişorul." Se accentuează antiteza dintre marele univers cosmic şi micul univers domestic. Tonul devine şăgalnic, sprinţar, iar limbajul este popular, încărcat de expresii ca: bat-o vina, arz-o focu'.

PARTEA III (strofele 65-85) e subordonată planului universal cosmic. Este redat zborul luceafărului către punctul zero al creaţiei, o călătorie inversă pe axa timpului. El redevine spirit pur, gând purtat de dor. Hyperion în greacă înseamnă cel care calcă deasupra. Ca în La Steaua, timpul se consumă altfel în cosmos. „Porni luceafărul. Creşteau / în cer a lui aripe / şi căi de mii de ani treceau în tot atâtea clipe."

Imaginile materializează abstracţiile, haosului atribuindu-le văi în care cresc lumini. Infinitul, neantul, abisul uitării redau un pastel cosmic surprinzător: „Nu e nimic şi totuşi e o sete care-l soarbe / e un nimic asemene / uitării celei oarbe." Este o zonă prespaţială şi pretemporală. Neantul, haosul este stăpânit de groaza propriului vid, a golului din începuturi.

Drumul luceafărului este un drum al cunoaşterii, o călătorie regresivă în timp, nu există punct de reper, timpul şi spaţiul nu s-au născut încă. Distanţele se măsoară în ani-lumină. Metafora „fulger neîntrerupt" redă viziunea mişcării. Demiurgul este creatorul universului şi locuieşte acolo unde a fi şi a nu fi este totuna. Hyperion îl roagă pe creatorul suprem să îl absolve de veşnicie, dar cererea lui este de neînţeles pentru Demiurg. El este o parte a unui tot şi a-i întrerupe existenţa ar însemna anihilarea creaţiei înseşi. Antiteza dintre cele două lumi este puternică, ei au doar „stele cu noroc şi prigoniri de soarte / noi nu avem nici timp nici loc / Şi nu cunoaştem moarte." Demiurgul îi propune destinul cântăreţului, al conducătorului de oşti, dar moartea nu se poate. Din locul menit din cer, loc al ordinii, priveşte spre pământ. Castelul nu mai există, apar codrul, pădurea de tei, narcotizantă.
PARTEA IV (strofele 86-98) este subordonată ambelor planuri. Se remarcă din nou antiteza romantică între imaginile paradiziace ale universului teluric în contrast cu haosul cosmic.

Într-un crâng, sub şirul de tei, în lumina lunii, în misterul naturii îi vede pe cei doi îndrăgostiţi. Seara e timpul primordial şi sunt perechea eternă. Idila cu nelipsitul parfum al teiului este romantică şi iubirii pământeşti nu îi este negată frumuseţea. Oamenii au dragostea care se măsoară cu clipa, dar trăiesc intens. Se simte profund marea melancolie eminesciană. Idila umană este redată cu detaşare tristă.
Planul uman este salvat prin iubire de curgerea timpului. Purificaţi şi înălţaţi prin dragoste cei doi se încadrează armoniei lumii. Luceafărul se înalţă apolinic, la o înţelegere supremă, apăsat şi nefericit, sub povara valorii sale de geniu.
Ultimele versuri arată esenţa condiţiei omului de geniu în raport cu făptura de humă terestră. „Trăind în cercul vostru strâmt / norocul vă petrece / ci eu în lumea mea mă simt / nemuritor şi rece." Chipul de lut imaginează nemurirea, ţărâna din care este făcut omul, iar cercul strâmt, nevinovăţia limitei.

Luceafărul redă alegoric ceea ce Glossa exprimă gnomic (cunoaştere succintă).

---

Tag-uri: poezie, literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 23 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---