Ion Brătianu afirma odata ca: „ Lumea întreagă ÅŸtie astăzi că totdeauna strădaniile necurmate ale locuitorilor ambelor Principate au fost să recâştige unitatea naÅ£ională, că ei au fost ÅŸi sunt un singur popor, omogen, identic : că au aceeaÅŸi origine, acelaÅŸi nume, aceeaÅŸi limbă, aceeaÅŸi religie, aceeaÅŸi tradiÅ£ie, aceeaÅŸi istorie, aceleaÅŸi instituÅ£ii, legi, obiceiuri, moravuri, aptitudini, interese, aceleaÅŸi primejdii le înconjoară, aceleaÅŸi trebuinÅ£e ale mulÅ£imii, aceleaÅŸi păsuri, bucurii, speranÅ£e, cugetări, aceeaÅŸi ursită, aceeaÅŸi misiune, acelaÅŸi suflet, că ... tot reclamă a lor Unire, când nici un interes legitim, nici o raÅ£iune serioasă nu se găseÅŸte ca să o combată ; că uniÅ£i într-un singur stat... vor fi în stare să-ÅŸi apere pÄ ƒmântul, să dezvolte resursele lor morale ÅŸi materiale, să-ÅŸi mulÅ£umească toate dorinÅ£ele legitime, să dea zbor geniului roman, ÅŸi astfel să-ÅŸi dobândească pacea sufletului, fără de care ei niciodată nu vor putea fi ceea ce le cere să fie interesul Europei ÅŸi interesul conservării lor... "

Poporul român s-a format în spaţiul carpato-dunârean-pontic în S-E Europei, la intersecţia marilor drumuri europene, acolo unde Occidentul întâlneşte Orientul. Dacă despre Egipt se spunea că este un dar al Nilului, despre România s-ar putea spune că este-pe drept cuvânt-un dar al Carpaţilor şi al Dunării.
Cercetările arheologice şi lingvistice dovedesc că poporul român s-a constituit în urma romanizării populaţiei geto-dacice, care a început în 106 d. Hr., o dată cu transformarea Daciei în provincie romană şi a continuat chiar şi după plecarea armatei romane (în 271), prin asimilarea elementelor de limbă latină şi civilizaţie romană. Concomitent cu asimilarea limbii latine şi a civilizaţiei romane s-a produs şi adoptarea creştinismului ca religie dominantă. Prin poziţia geografică pe care o ocupă, poporul român a avut un rol de apărător al creştinătăţii, al civilizaţiei noastre şi al celei apusene împotriva cuceritorilor otomani. în acelaşi timp, creştinismul - aşa cum aprecia şi Mihai Eminescu - „ a păstrat unitatea noastră ca neam, a fost stânca de care s-au izbit năvălirile străine " .

În acest spaţiu asemuit unei cetăţi (podişul înconjurat de munţi şi, în urma acestora, şesurile),poporul român a avut o viaţă statornică, „ în legea şi în ritul lui " ('Antonio Possevino, iezuit italian care a cercetat Transilvania în sec. XVI). Unitatea teritorială a asigurat unitatea limbii române, una dintre cele mai unitare limbi europene. Practic, în interiorul graniţelor ţării, nu se poate vorbi de existenţa unor dialecte ale limbii române, ci a unor graiuri, întrucât deosebirile între moldoveni, munteni, ardeleni sunt mici. Din limba română s-au desprins dialectele mavedo şi istroromân, care sunt vorbite însă în afara e.i .mitelor naţionale, respectiv în statele sud-dunărene. Unitatea de teritoriu şi de limbă a constituit elementul fundamental m formarea naţiunii române. Alcătuirea geografică a pământului strămoşesc, adâncile legături sufleteşti izvorâte din unitatea aceluiaşi grai, aceleiaşi credinţe, aceleiaşi datini trebuiau întărite de o puternică conştiinţă de neam (conştiinţa naţională).
Conştiinţa naţională reprezintă totalitatea ideilor, aspiraţiilor, sentimentelor prin care membrii unei comunităţi îşi afirmă identitatea comună, pe baza unităţii de neam, teritoriu, limbă, cultură, viaţă economică.

Deşi formarea naţiunii române a fost un proces complex,, cu adânci rădăcini în istorie, despre apariţia efectivă a naţiunii,române nu se poate vorbi decât în veacul al XIX-lea, veac al „culturii eroice " (deci şi al conştiinţei naţionale), veac în care se formează o piaţă unică, o economie naţională, un stat naţional (1859).
Anul 1918 marchează desăvârşirea statului naţional unitar român, în urma Marii Uniri, care a redat patriei străbune teritoriile Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei.

Principalele momente în formarea conştiinţei naţionale româneşti au fost:
- Unirea de la 1600, realizată de Mihai Viteazul;
- redactarea, în 1791, a documentului „ Supplex Libellus Valachorum ", în care sunt enunţate dezideratele naţionale ale românilor ;
- revoluţia de la 1821 ;
- revoluţia burgheză din 1848, care a trezit solidaritatea naţională ;
- 1859, Unirea Moldovei cu Ţara Românească ;
- 1918, Marea Unire.

Făuritorii statului naţional - spunea D. Zamfirescu - au fost „ oamenii culturii eroice " , creatorii culturii moderne. După spusele poetului nostru naţional, creatorii culturii eroice au declanşat „ epopeea luptei de salvare a culturi' naţionale ", fără de care formarea naţiunii române nu ar fi fost posibilă. Cultura eroică „a salvat" cultura naţional" atât prin întoarcerea ei către creaţia populară autentică, cât şi prin înaintarea ei către civilizaţia Apusului. Regăsirea identităţii şi unităţii culturale a acestui neam s-a realizat deci f condiţiile sincronizării cu cultura occidentală, concomiten cu preluarea şi dezvoltarea valorilor istorice tradiţionale, perene.
în concluzie, principalele premise care au făcut posibilă crearea naţiunii române în veacul al XIX-lea au fost: realizarea integrităţii economice şi politice a Ţărilor Române (1859) şi redobândirea unităţii culturii româneşti.

---

Tag-uri: social, interactiune, individ, relatii

---

Categorie: Istorie si Civilizatie  - ( Istorie si Civilizatie - Archiva)

Data Adaugarii: 13 October '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---