"POVESTEA LUI HARAP-ALB", BASM CULT:

• este un basm cu autor cunoscut, publicat de Ion Creangă în revista „Convorbiri literare" la 1 august 1877;

• acţiunea se dezvoltă pe structura narativă a basmului popular, caracterizată prin proiecţia întâmplărilor într-o lume fabuloasă, prin opoziţia dintre bine şi rău şi succesiunea de episoade (funcţii) tipice, în care însă autorul inserează o temă iniţiatică şi o problematică morală.
TEMA BASMULUI.

• „Povestea lui Harap-Alb" prezintă o complexă aventură iniţiatică, prin care protagonistul se maturizează şi se pregăteşte pentru a deveni împărat;

• în „Basmele române" (1 895), Lazăr Şăineanu include „Povestea lui Harap-Alb" în ciclul „Isprăvilor eroice", de tipul „Apă vie şi apă moartă" (această ultimă secvenţă bazându-se pe apariţia, în final, a apei miraculoase, dătătoare de viaţă).

STRUCTURA NARATIVÄ‚:

• narator omniscient şi neutru, care se implică totuşi uneori în naraţiune prin observaţii personale, încercând să atragă şi cititorul/ascultătorul în desfăşurarea acţiunii, prin bine cunoscuta oralitate a stilului din scrierile lui Creangă;

• timpul: timp fabulos, nedeterminat, redat în general în basm prin formula „a fost odată ca niciodată", echivalent cu timpul mitic numit de Mircea Eliade in illotempore („în acel timp", „în vremea aceea"); fiind basm cult, „Povestea lui Harap-Alb" micşorează distanţa dintre timpul naraţiunii (timpul discursului) şi timpul evenimentelor (timpul fabulei), întâmplările părând a se fi petrecut de curând, într-o lume cunoscută şi accesibilă ascultătorilor, ieşită temporar din sfera miticului: „Amu cică era odată într-o ţară un craiu, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată...";

• spaţiul: este vag conturat, în corespondenţă cu timpul nedeterminat, acţiunea desfăşurându-se în trei împărăţii (a craiului care are trei fii, a împăratului Verde şi a împăratului Roş); aventurile drumurilor între acestea şi ramificaţiile lor spaţiale dau acţiunii o structură complexă; pe aceste trasee, unele repere spaţiale dobândesc o valoare de simbol: casa părintească îşi păstrează funcţia ocrotitoare chiar şi pentru personajele care nu trec probele iniţiatice: „lehamite şi de împărăţie şi de tot, că doar, slava Domnului, am ce mânca la casa d-tale"; podul exprimă „simbolismul trecerii şi caracterul adeseori primejdios al acestei treceri, specifică oricărei călătorii iniţiatice" (DS); pădurea ia aspect de labirint al cunoaşterii, „o încrucişare de drumuri din care unele sunt fără ieşire şi constituie fundături, prin mijlocul cărora trebuie să descoperi drumul ce duce la centrul acestei pânze de păianjen" (DS); fântâna (cu aspect de grotă sau de peşteră) simbolizează metamorfoza personajului, care coboară în adâncuri şi iese cu o identitate schimbată, cu alt nume: Harap-Alb; Grădina Ursului şi Pădurea Cerbului, locuri cu bunătăţi şi bogăţii miraculoase, stăpânite de animale emblematice: ursul, animal teluric, păzitor al roadelor pământului, şi cerbul cu blana ţesută cu nestemate, fiinţă solară, care poartă lumina, simboluri deci ale forţelor telurice şi cosmice;

• episoade tipice (acţiuni, funcţii ale basmului fantastic): lipsa (împăratul Verde nu are urmaşi în linie masculină); necesitatea plecării eroului de acasă (împăratul Verde, „moşul", îi cere fratelui său, craiului, un nepot care să preia tronul împărăţiei); alegerea eroului (fraţii cei mari nu trec proba iniţiatică); înzestrarea cu unelte şi instrumente magice (fiul cel mic dobândeşte hainele, armele şi mai ales calul năzdrăvan al tatălui său); interdicţia de a trece peste podul de sub care apare craiul îmbrăcat într-o blană de urs; încălcarea ei de către fiul cel mic, mai curajos decât fraţii săi; deplasarea spaţială între două împărăţii; vicleşugul (Spânul îşi înşală victima şi pune stăpânire pe ea); sosirea incognito (personajele sosesc sub identitate schimbată în împărăţia lui Verde-Împărat); pretenţiile neîntemeiate ale falsului erou; încercările grele (acestea sunt trecute de erou); recunoaşterea (identitatea eroului va fi dezvăluită în cele din urmă); demascarea falsului erou, Spânul; pedeapsa (falsul erou este pedepsit); căsătoria (eroul se căsătoreşte şi e înscăunat împărat);

• formulele iniţiale, mediane şi finale sunt direct legate de caracteristicile naraţiunii; formula iniţială proiectează acţiunea într-un timp şi un spaţiu fabulos, prevenind cititorul asupra convenţiilor narative cerute de basm, invitându-l să accepte întâmplările neobişnuite prezentate; totuşi, în „Povestea lui Harap-Alb", formula iniţială „Amu cică era odată" („amu" = prezentul narativ; „odată" = timpul fabulos al întâmplărilor) apropie mai mult timpul mitic decel real al naratorului, basmul cult fiind, în cazul lui Creangă, mai aproape de lumea ţărănească evocată, de pildă, în „Amintiri din copilărie"; formulele mediane sunt cele mai expresive în „Povestea lui Harap-Alb", având rolul de a face o legătură mai firească între episoade şi de a comprima timpul naraţiunii; acestea apar mai ales în descrierea călătoriilor lui Harap-Alb: „şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă"; „mai merge el înainte prin codru cât merge"; „Harap-Alb şi cu ai săi mai merg ei cât merg şi, într-o târzie vreme, ajung la împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este"; formula finală închide spaţiul fabulos, readucând ascultătorul/cititorul în lumea reală; naratorul işi diminuează în chip ironic rolul de creator al lumii fictive, numindu-se el însuşi „un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu", detaşându-se astfel de lumea strălucitoare a basmului;

• incipitul şi finalul: sunt determinate de formulele folosite; incipitul este direct, ex abrupto, cuprinzând, în câteva fraze, date esenţiale despre timp, spaţiu, personaje şi intriga acţiunii; finalul este, ca în orice basm, închis: eroul se căsătoreşte cu fata împăratului Roş şi devine, la rândul lui, împărat, încheind astfel un ciclu iniţiatic, pe care nu el îl va mai repeta, ci un alt erou care, în alt basm, va relua scenariul narativ; totuşi, finalul poate fi interpretat şi cu o deschidere în plan simbolic, întrucât basmul se încheie cu imaginea unei lumi în sărbătoare, fiind prelungită la nesfârşit, ca un stop-cadru al fericirii mitice, raportat, în registru ironic, la condiţia umană: „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă.".
PERSONAJELE.

• Harap-Alb, personajul principal, protagonistul basmului; personaj pozitiv, eponim (care dă numele operei literare); faţă de eroul tradiţional al basmului, Harap-Alb are trăsături caracteristice basmului nuvelistic, părând în multe situaţii un om obişnuit, neajutorat, faptele eroice aparţinând, cele mai multe, personajelor adjuvante;

• Spânul, personajul negativ, antagonist, care, în opoziţie cu personajul principal, creează antiteza fundamentală a basmului, dintre bine şi rău; Spânul este un per-sonaj-instrument, un mistagog (iniţiator, maestru spiritual), necesar pentru proiectarea întregului scenariu iniţiatic în care este angajat fiul cel mic al craiului; el ar fi uşor de biruit de către animalul năzdrăvan: „Nu te teme, ştiu eu năzdrăvănii de ale spânului; şi să fi vrut, de demult i-aş fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-şi mai joace calul."; acesta nu-l suprimă de la început, deoarece scenariul basmului cuprinde o temă iniţiatică la îndeplinirea căreia conlucrează celelalte personaje: craiul, Sfânta Duminică, Spânul, calul năzdrăvan;

• personaje adjuvante (ajutătoare): calul, animal fabulos, mijloc ideal al deplasării în basm, confident şi sfătuitor de mare preţ în acelaşi timp; calul redevine tânăr, se regenerează mâncând jăratic şi stăpâneşte dimensiunile cosmice ale spaţiului, pur-tându-l pe Harap-Alb „De la nouri cătră soare,/ Pintre lună şi luceferi,/ Stele mândre lucitoare"; Sfânta Duminică, personaj din mitologia română care păstrează puternice trăsături creştine: bunătate, milostenie, puteri miraculoase, date de o legătură directă cu divinitatea (în basmele populare apar şi Sfânta Vineri, Sfânta Miercuri ş.a.); tovarăşii năzdrăvani: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă; pe lângă aspectul grotesc, monstruos (însă „monştri simpatici" - G. Călinescu), aceştia reprezintă simboluri ale stihiilor (gerul), ale stărilor fiziologice care au înspăimântat omul în istoria sa (foamea, setea) sau ale stăpânirii spaţiului şi timpului; unele dintre acestea sunt personaje complementare, asociate pe baza unor trăsături sau puteri comune: Flămânzilă -Setilă, Ochilă - Păsări-Lăţi-Lungilă; aceste personaje se întâlnesc, după studiul lui Lazăr Şăineanu, în basme răspândite pe o arie geografică mai largă. Chiar în „Tugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei", cules de Petre Ispirescu, se află Flămândul, Setosul, Gerosul, Ochilă şi Păsărilă; într-un basm ceh, personaje sunt Lungul, Largul şi Agerul-Ochilor;într-o poveste bretonă, „Les compagnons...", personajelor din „Povestea lui Harap-Alb" le corespund le Mangeur (Mange-Tout), le Buveur (Boit-Tout), le Coureur (Attrape-Tout), le Tireur şi Fine-Oreille;

• personaje donatoare, cele care dau eroului un obiect de recunoaştere sau cu puteri miraculoase, care îl ajută la nevoie: Crăiasa furnicilor, Crăiasa albinelor; personajele donatoare sunt, indirect, personaje adjuvante;

• fata împăratului Roş, nelipsitul personaj feminin, care, ca în toate basmele, se dobândeşte prin numeroase probe, şase în total, pe care le trec, pentru Harap-Alb, personajele adjuvânte şi donatoare: casa de aramă încinsă cu un foc în care s-au ars 24 de stânjeni de lemne, răcită prin puteri miraculoase de Gerilă; ospăţul pantagruelic, în care se întrec Flămânzilă şi Setilă; alegerea seminţelor de mac din nisip, în care se angajează Crăiasa furnicilor; găsirea fetei de împărat, ispravă a lui Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă; identificarea, cu ajutorul Crăiesei albinelor, a fetei împăratului Roş, care avea o sosie, un dublu; întrecerea calului lui Harap-Alb cu turturica fetei de împărat, care aduc smicele de măr dulce, apă vie şi apă moartă, folosite la reînvierea din final a eroului; fata împăratului Roş are, în acest episod, rol de taumaturg, reînviindu-l în mod miraculos pe Harap-Alb, după ce, prin moarte („atâta vreme să ai a mă sluji, pană când îi muri şi iar îi învie"), acesta se eliberează de jurământul faţă de Spân; în acelaşi timp, ea devine împărăteasă, înscriindu-se în scenariul general al basmului;

• personajele secundare reprezintă categoria cea mai extinsă din basm, în ea fiind cuprinse, în afară de Harap-Alb, toate celelalte; unele sunt episodice (Sfânta Duminică, tovarăşii năzdrăvani ş.a.), altele sunt socotite personaje periferice (craiul, fraţii lui Harap-Alb, fetele împăratului Verde).

ARTA LITERARÄ‚:

• basmul păstrează trăsăturile definitorii ale prozei lui Creangă: oralitatea, arta naraţiunii, abundenţa şi strălucirea dialogului, creator de tipuri şi de atmosferă;
• portretele tovarăşilor năzdrăvani sunt extrem de elocvente, rezultate dintr-o viziune caricaturală, uneori grotescă, din ironie, umor, dialog scânteietor; .
• exagerarea şi amplificarea trăsăturilor fizice şi a puterilor personajelor sunt comparabile cu viziunea scriitorului francez Rabelais, din „Gargantua şi Pantagruel".

Poveştile lui Creangă se proiectează în orizontul fabulos al întregii sale opere literare, îndeosebi al „Amintirilor din copilărie". Procesul creaţiei este complex, ca şi arta scriitorului, căci, în majoritatea poveştilor, se toarnă într-o formă nouă, inimitabilă, originală, un fond preexistent de motive şi de idei universale, caracteristice tuturor basmelor lumii. „Povestea lui Harap-Alb" include episoadele (funcţiile) esenţiale ale unui basm, în viziunea lui V. I. Propp din „Morfologia basmului": absenţa, prejudiciul, lipsa'(împăratul Verde nu are urmaşi pe linie masculină); necesitatea plecării eroului de acasă (împăratul Verde, „moşul", îi cere fratelui său, craiului, un nepot care să preia tronul împărăţiei); alegerea eroului (fraţii cei mari nu trec proba iniţiatică); înzestrarea cu unelte şi instrumente magice (fiul cel mic dobândeşte hainele, armele şi mai ales calul năzdrăvan al tatălui său); interdicţia de a trece peste podul cu ursul; încălcarea ei de către fiulcel mic şi curajos; deplasarea spaţială între două împărăţii; vicleşugul (Spânul îşi înşală victima şi pune stăpânire pe ea); sosirea incognito (personajele sosesc sub identitate schimbată în împărăţia lui Verde-împărat); pretenţiile neîntemeiate ale falsului erou; încercările grele (acestea sunt trecute de erou); recunoaşterea (identitatea eroului va fi dezvăluită în cele din urmă); demascarea falsului erou, a Spânului; pedeapsa (falsul erou este pedepsit); căsătoria (eroul se căsătoreşte şi e înscăunat împărat).

În „Povestea lui Harap-Alb", formulele'iniţiale, mediane şi finale sunt direct legate de caracteristicile naraţiunii. Formula iniţială proiectează acţiunea într-un timp şi un spaţiu fabulos, prevenind cititorul asupra convenţiilor narative cerute de basm, invi-tându-l să accepte întâmplările neobişnuite prezentate. Totuşi, în „Povestea lui Harap-Alb", formula iniţială „Amu cică era odată" („amu" = prezentul narativ; „odată" = timpul fabulos al întâmplărilor) apropie mai mult timpul mitic de cel real al naratorului, basmul cult fiind, în cazul lui Creangă, mai aproape de lumea ţărănească evocată, de pildă, în „Amintiri din copilărie". Formulele mediane sunt cele mai expresive din „Povestea lui Harap-Alb", având rolul de a face o legătură mai firească între episoade şi de a comprima timpul naraţiunii; acestea apar mai ales în descrierea călătoriilor lui Harap-Alb: „şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă"; „mai merge el înainte prin codru cât merge"; „Harap-Alb şi cu ai săi mai merg ei cât merg şi, într-o târzie vreme, ajung la împărăţie. Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este". Formula finală închide spaţiul fabulos, readucând ascultătorul/cititorul în lumea reală; naratorul îşi diminuează în chip ironic rolul de creator al lumii fictive, numindu-se el însuşi „un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu", detaşându-se astfel de eclatanta lume a basmului.

Sub această structură generală de basm popular se ascund simboluri profunde, adunate, la fel ca în „Amintiri din copilărie", într-o idee esenţială. Ca şi Nică a lui Ştefan a Petrei, Harap-Alb se angajează într-o fascinantă aventură a cunoaşterii, întâmpinând aceleaşi obstacole şi primejdii, cu deosebirea că, în basm, limitele realului şi ale imposibilului sunt în cele din urmă învinse. Ceea ce în „Amintiri din copilărie" nu se împlineşte, frustrările şi eşecurile lui Nică se substituie aici prin izbânda finală a eroului de basm. Drumurile sale devin, în „Povestea lui Harap-Alb", călătorii de dimensiuni cosmice, „În înaltul ceriului,/ Văzduhul pământului;/ Pe deasupra codrilor,/ Peste vârful munţilor;/ Prin ceaţa măgurilor,/ Spre noianul mărilor [...]/ De la nouri cătră soare,/ Pintre lună şi luceferi,/ Stele mândre lucitoare", Creangă vădind aici, în mod neaşteptat, aceeaşi vocaţie a imaginării spaţiilor astrale ca şi Eminescu. în sensurile sale adânci, ultime, „Povestea lui Harap-Alb" simbolizează epopeea cunoaşterii şi a existenţei umane, proiectată când şi când, nu totdeauna, în fabulos.

Din punctul de vedere al realităţilor şi al situaţiilor ilustrate, „Povestea lui Harap-Alb" ilustrează timpul mitic în care se desfăşoară acţiunea, într-o „lume cu totul aparte, concepută în coordonatele unui univers fantastic, opusă deci cotidianului". E o lume fabuloasă, dar, fiind vorba de un basm cult, este deja umanizată. Chiar personajele divine sunt antropizate: Sfânta Duminică are înfăţişarea unei bătrâne, procesul de erodare a frumuseţii fiind în general caracteristică desacralizării mitului.

În „Povestea lui Harap-Alb", acţiunea oscilează între real şi mitic, se proiectează în permanenta ambiguitate real-fantastic, personajele umane păstrând toate caracteristicile unor fiinţe obişnuite: timpul lor trece repede, iar la cârmă trebuie să vină descendenţi destoinici, care să ducă mai departe treburile împărăţiei: „Amu cică împăratul acela, aproape de bătrâneţe, căzând la zăcare, a scris carte frăţine-său craiului..." acesta fiind motivul începerii aventurii. Prin ineditul ei, ce poate schimba destine pămân-ene, impune şi încercarea iniţiatică pe care trebuie să o îndeplinească cei trei fii de crai pentru a deveni vrednici urmaşi ai tatălui lor. La fel ca în „Amintiri din copilărie" şi în alte poveşti, drumul presărat cu primejdii devine probă iniţiatică, pentru a face posibilă alegerea între cei trei fii de împărat. Numărul trei este, ca în orice basm, magic: fiii de crai sunt trei, dar numai al treilea are calităţi superioare, fiind capabil de aventură, de a trece dincolo de limitele realului. în plus, el este predestinat, fapt dezvăluit de Sfânta Duminică: „...ţie a fost scris de sus să-ţi fie dată această cinste,".

Pentru a face faţă încercării,fiul cel mic îşi procură, sfătuit îndeaproape de Sfânta Duminică, instrumentele necesare izbânzii. Sub aparenţa de babă „stremţu-roasă", „gârbovă de bătrâneţe, care umbla după milostenie", Sfânta Duminică, prin puterile magice pe care le are („ştiu dinainte ceea ce au de gând să izvodească puternicii pământului şi adeseori râd cu hohot de nepriceperea şi slăbiciunea lor"), este un agent al destinului şi îl determină pe fiul de crai să privească lumea cu alţi ochi, să o cunoască în adevărata ei esenţă. Calul dobândit la îndemnul ei este un mijloc de transport fantastic; el devine tânăr, se regenerează mâncând jăratic.

Pornit la drum cu un cal înzestrat cu puteri fabuloase, fiul de crai pierde totuşi şirul timpului: zilele se fac una, două, până la patruzeci şi nouă, până când lumea, spaţiul de fapt, se schimbă, iar eroul ajunge în cele din urmă într-un codru nepătruns, un labirint din care nu mai poate ieşi. Codrul este un obstacol caracteristic basmului şi de aici îşi face apariţia Spânul, omul rău în genere, care instituie opoziţia fundamentală a basmului dintre bine şi rău. Aparent, în planul comun al basmului, Spânul reprezintă fiinţa primară, imperfectă, care nutreşte ambiţii de mărire şi reuşeşte, prin şantaj, să devină stăpânul iui Harap-Alb. Spânul este însă, în basmul lui Creangă, un personaj absolut necesar, care trebuie să desăvârşească, prin asprime şi mascată cruzime.

Iniţierea protagonistului. E un personaj-instrument, un mistagog, pe care calul năzdrăvan l-ar putea oricând suprima cu uşurinţă, lucru ce se produce însă numai la sfârşitul basmului, când Spânul şi-a încheiat misiunea iniţiatică. În schimb, deşi este naiv, uşor de păcălit, deloc un Făt-Frumos obişnuit din basme, cu puteri supranaturale, feciorul de crai are totuşi calităţi intrinseci, prin care devine învingător, până la urmă, în lungul şir de incercări la care este supus în continuare. Biruind ursul din grădina cu „sălăţi", animai teluric, păzitor al roadelor pământului, şi cerbul cu blana ţesută cu nestemate, fiinţă solară, care poartă lumina, stăpânind deci forţele telurice şi cosmice, Harap-Alb săvârşeşte o nouă iniţiere. Spânul, aparent condus nu de inteligenţă, ci de viclenie şi de ură, în loc să-l răpună pe fiul de crai, îl fortifică, îl pregăteşte cu adevărat pentru a fi împărat.

Călătoria către împăratul Roş este o aventură neobişnuită şi plină de pitoresc, Harap-Alb întâlnind alte personaje donatoare şi alte personaje adjuvante: Crăiasa furnicilor, Crăiasa albinelor şi tovarăşii năzdrăvani, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Fiecare deţine controlul absolut asupra stihiilor naturii, putând micşora sau mări, la nevoie, dimensiunile unui dezastru. Încercările iniţiatice devin tot mai numeroase, într-o adevărată avalanşă, parcă pentru a surprinde şi apoi compensa punctele slabe ale protagonistului acţiunii. Casa de aramă a Împăratului Roş, menită să-i ardă pe oaspeţii nedoriţi, devine, la suflarea lui Gerilă, „un sloiu de gheaţă", mâncarea şi băutura puse la dispoziţie de gazdă în proporţii pantagruelice sunt consumate într-un timp record, Flămânzilă şi Setilă ţipând apoi că mor de foame şi de sete, seminţele de mac sunt separate de nisip cu ajutorul furnicilor, fata de împărat este găsită tocmai pe faţa nevăzută a lunii de către Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă şi tot ea este deosebită de soşia ei cu ajutorul Crăiesei albinelor. Tovarăşii lui Harap-Alb sunt ridicaţi la rangul de eroi, asemenea calului năzdrăvan, neavând vârstă, ci fiind doar expresii ale stăpânirii şi folosirii benefice a elementelor naturii. Aceste secvenţe narative sunt cele mai expresive din cuprinsul basmului, îmbinând sublimul acţiunilor adjuvante cu grotescul personajelor, dialogul sclipitor cu efectele narative cele mai neaşteptate, umorul irezistibil al situaţiilor cu ironia fină la adresa împăratului Roş, care asistă stupefiat şi neputincios la scenele incredibile prin care oaspeţii săi desfiinţează orice obstacol pus în calea dobândirii fetei sale. Prin a treia şi cea mai dificilă slujbă încredinţată de Spân, dobândirea fetei împăratului Roş, trecând, cu ajutorul tovarăşilor năzdrăvani, alte şase probe iniţiatice, Harap-Alb îşi împlineşte destinul, îşi încheie un moment al vieţii absolut necesar unui împărat, căsătoria.

Eliberându-se de sclavia Spânului cu ajutorul calului, al fetei împăratului Roş şi al licorilor fermecate, apa moartă şi apa vie, numai după ce, potrivit jurământului făcut, moare şi învie din nou, Harap-Alb devine, în finalul basmului, la rândul lui, împărat, iar tărâmul în care a ajuns este un capăt al lumii, un loc ce scapă trecerii timpului, unde petrecerea de nuntă durează o veşnicie, ca în bănuitele paradisuri celtice, în care lumea nu moare şi nu îmbătrâneşte niciodată. Delimitarea între lumea reală şi cea fantastică o face, la sfârşitul basmului, însuşi Creangă, povestitorul, „un păcat de povestariu", care iese, odată tu noi, din spaţiul fabulos al poveştii: „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă".

PERSONAJELE. În acest orizont fabulos, întâlnirea, în drumul către împăratul Roş, a celor cinci tovarăşi năzdrăvani constituie, pentru Ion Creangă, un prilej excepţional de a-şi pune în valoare marea artă de portretist, în secvenţe narative invadate de un comic dezlănţuit. Aşezate de la început într-un orizont fabulos, specific acţiunii basmului, evenimentele se particularizează în întâmplări neobişnuite, în portrete de mare efect şi într-o artă desăvârşită a dialogului, rar întâlnită, cu această valoare expresivă, într-o asemenea scriere.

Se creează astfel situaţii ce nu mai pun accent pe acţiune, ci pe descriere şi dialog. Naraţiunea mută numai, în text, cadrul spaţial, prin tipica formulă de basm „mai merge el cât merge" sau „şi mai mergând ei o bucată", mai importante fiind vizualizarea şi aducerea în prezent (prin interjecţie) a fiecărui personaj, a cărui înfăţişare stă sub semnul miraculosului: „numai iaca ce vede o dihanie de om" sau „numai iaca ce vede Harap-Alb altă minunăţie şi mai minunată". Naratorul face, de fiecare dată, un popas descriptiv, în care arta lui Creangă se manifestă din plin, prin viziune caricaturală, ironie, umor, dialog scânteietor, portret definitoriu extrem de elocvent. Figura de stil integratoare a tuturor detaliilor este hiperbola, exagerarea şi amplificarea trăsăturilor fizice şi a puterilor personajelor ţinând de o viziune rabelaisiană.

GERILĂ, primul năzdrăvan întâlnit în cale, este „o dihanie de om", cu o înfăţişare „de spăriet", având „nişte urechi clăpăuge" şi „buzoaie groase şi dăbălăzate", care, când sufla pro-moroacă printre ele, se răsfrângeau „în sus peste scăfârlia capului" şi „în jos, de-i acoperea pântecele". În el se concentrează una dintre stihiile cosmice, gerul, portretul personajului fiind perceput ca o manifestare neobişnuită a forţei copleşitoare a naturii: „ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de-o palmă". Expresie antropică a unui fenomen meteorologic neobişnuit, Gerilă „aşa tremura de tare, de parcă-l zghihuia dracul". Mai mult, cu el intră în rezonanţă întreaga natură, „toată suflarea şi făptura de primprejur", încât, într-o imagine hiperbolică, „vântul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicăreau, pietrele ţipau, vreascurile tiuiau, şi chiar lemnele de pe foc pocneau de ger". Naratorul pare să epuizeze detaliile şi limitele descrierii, conchizând printr-o intervenţie directă în discurs: „Mă rog, foc de ger era, ce să vă spun mai mult!". în acest moment intră în acţiune personajul principal, Harap-Alb, care până acum, cu „ţurţuri la gură", dar „neputându-şi stăpâni râsul", a avut numai rol de spectator. El identifică personajul („nu mânca haram şi spun drept, tu eşti Gerilă?") şi îl ia cu el la drum, nu fără a-şi manifesta ironia în faţa unei asemenea minunăţii: „de-abia te-i mai încălzi mergând la drum, căci nu e bine când stai locului.".

FLĂMÂNZILĂ şi SETILĂ, personaje complementare, chinuite de abisuri gastronomice niciodată potolite, sunt zugrăviţi după aceeaşi tehnică a paradoxului, a grotescului şi a hiperbolei. Dincolo de aspectul său monstruos, de „namilă de om", care „mânca brazdele de pe urma a 24 de pluguri şi tot atunci striga în gura mare că crapă de foame", Flămânzilă este o fiinţă stihială, însăşi „foametea, sac fără fund", una dintre relele cele mai de temut ale omenirii. Portretul lui Setilă, celălalt personaj fabulos, „fiul secetei", „prăpădenia apelor", se constituie prin aceeaşi invenţie paradoxală de detalii: este şi el „o arătare" cu „grozav burdăhan şi nesăţios gâtlej", care seacă tot ce înseamnă element acvatic pe faţa pământului, iar, când vorbeşte, începe „a-i ţâşni apa pe nări şi pe urechi, ca pe nişte lăptoace de mori".

Al patrulea tovarăş năzdrăvan, OCHILĂ, aşezat şi el sub semnul monstruosului fizic, este caracterizat prin trei viziuni narative diferite. Mai întâi, naratorul îl prezintă ca „o schimonositură de om" cu un singur ochi, „mare cât o sită", cu un paradox vizual care îi şi dă marea putere de a sonda infrastructura materiei: „când îl deschidea, nu vedea nimica", dar, când îl ţinea închis, vedea „în măruntaiele pământului". Descrierea personajului se produce, în al doilea rând, prin autocaracterizare. Ochită enumerându-şi „ca un smintit" toate puterile stranii, fabuloase, pe care numai ştiinţa modernă le-ar putea explica: la suprafaţă, lucrurile îi apar „găurite ca sitişca şi străvezii ca apa cea limpede", dar dincolo de ele i se arată o mulţime de „văzute şi nevăzute", iarba cum creşte, soarele şi luna după apus, stelele în mare, în fine, o lume pe dos, în care noţiunile de sus şi jos îşi pierd sensul. Ironia nu lipseşte din replica sa, numindu-i pe privitori „guri căscate" care nu se mai satură de aşa minunăţie. în fine, comicul secvenţei, dat de râsul-plânsul înfăţişării personajului, se amplifică printr-o enumeraţie de nume definitorii, specifică rostirii populare, rimată şi anecdotică, prin replica lui Harap-Alb: „Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă, ori din târg de la Să-I caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi". Acesta este un discurs de acceptare în grupul tovarăşilor năzdrăvani, mereu întâmpinat de pretendenţi cu aceeaşi formulă cu rol de prolepsă în desfăşurarea acţiunii: „- Râzi tu, râzi, Harap-Alb - zise atunci Ochilă, uitându-se închiorchioşat - dar unde te duci, fără de mine rău are să-ţi cadă. Fata împăratului Roş nu se capătă aşa de lesne cum crezi tu. Din gardul Oancei ţi-a da-o împăratul, dacă n-oi fi şi eu pe-acolo."

PĂSĂRI-LĂTI-LUNGILĂ domină dimensiunile terestre şi cosmice ale spaţiului: „când voia, aşa se lăţea de tare, de cuprindea pământul în braţe", iar, în altă împrejurare, „aşa se deşira şi se lungea de grozav, de ajungea cu mâna la lună, la stele, la soare şi cât voia de sus". Stăpânind văzduhurile, el este „ciuma zburătoarelor", căci, situat tot în sfera grotescului şi primitivului monstruos, „le prindea cu mâna din zbor, le răsucea gâtul cu ciudă şi apoi le mânca aşa crude, cu pene cu tot".

Deplasarea acestui convoi insolit pornit pe drumurile lumii îndepărtate este devastatoare, dar, prin modul în care povesteşte Creangă, stârneşte un râs de nestăpânit, fiecare dintre tovarăşii năzdrăvani ai lui Harap-Alb manifestându-se în modul cel mai natural cu putinţă: Gerilă „potopea pădurile prin ardere"; Flămânzilă „mânca lut şi pământ amestecat cu humă, şi tot striga ca moare de foame"; Setilă „sorbea apa de prin bălţi şi iazuri"; Ochilă vedea „câte-n lună şi în stele, de-ţi venea să fugi de ele"; Păsări-Lăţi-Lungilă „ademenea zburătoarele - şi jumulite, nejumulite, ţi le papa pe rudă, pe sămânţă". Numai Harap-Alb „nu aducea nicio supărare", dar, privind în jurul său, medita la imaginea „lumii pe dos", astfel încât naratorul trage concluzia: „Lumea asta e pe dos/ Toate merg cu capu-n jos;/ Puţini suie, mulţi coboară./ Unul macină la moară".

---

Tag-uri: basm, literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 15 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---