Încadrarea în epoca literară.

Curente şi orientări literare. Receptări critice

Poemul Paradis în destrămare este inclus în volumul Laudă somnului din 1929, ai treilea în ordinea cronologică a tipăririlor, ulterior Poemelor luminii şi Paşilor profetului.

Cu acest volum ne întoarcem într-o lume a miturilor ÅŸi a trimiterilor biblice., dar ÅŸi un tărâm al morÅ£ii ÅŸi al întrebărilor sfâşietoare. Miticul stă sub semnul tradiÅ£ionalismului, dar taina, încifrarea pe care o ascunde aparÅ£ine modernităţii. Nicolae Manolescu identifica în refuzul acestei realităţi de a se dezvălui o atitudine asemănătoare cu cea din Psalmii lui Arghezi, unde „transcendenÅ£a goalÃ„Æ ’ determină o căutare chinuitoare si inutilă". Lumea e presărată de semne indescifrabile, mărturii ale paradisului de altădată,, cu o contaminare a divinului către terestru. Divinitatea e aici o mare absenţă, ne spune criticul, folosind un limbaj metaforic: „Divinitatea s-a retras din lume ÅŸi s-a închis în cer ca într-un coÅŸciug... Sentimentul de voluptate panteistică, panismul au făcut loc nostalgiei, unui fel de iarnă spirituală".

Somnul e o temă complementară morţii şi reprezintă o deschidere spre abis prin pierderea veghii raţionale. Fiinţele, obiectele, lumea toată, îşi pierd dimensiunile fireşti şi intră într-o stare hipnotică, magică. Eugen Simion definea somnul ca pe momentul când „cosmicul se întrupează în elementele derizorii, iar timpul se goleşte de durată...somnul este pentru Blaga o încăpere cu două uşi: una dă spre obiectele eliberate de închisoarea legilor materiale (lumea magică), alta spre moarte."

Tema si semnificaţia titlului

Tema este reprezentată de presimţirea morţii în această lume din care divinitatea a dispărut. Moartea, ca si viaţa, e o trecere, o întoarcere la începuturile tulburi, în mineral, lipsindu-i tragismul. Tristeţea metafizică a lumii vine din pierderea contactului cu unitatea universului, cu natura sa cosmică din care omul se retrage în fragmentar, iar lumea devine un paradis în destrămare, titlul evocând tocmai declinul sacrului. Contactul cu absolutul şi întregul se dizolvă şi de aici sentimentul accentuat al pierderii paradisului.

Elemente de structură şi de compoziţie

Poezia este structurată în două strofe inegale cărora le corespunde în planul compoziţiei o abilă organizare duală. Există deci două planuri ale poemului -al sacrului şi al destrămării. Fiecare dintre ele are asociate imagini şi simboluri reprezentative. Incipitul este o imagine a degradării, făcând trimiteri la pasajul biblic al „izgonirii din Rai". „Portarul înaripat" este cel pus, de fapt, să păzească drumul spre pomul vieţii, iar „cotorul de spadă fără flăcări" nu mai reprezintă o ameninţare, ci dispariţia graduală a unei interdicţii. Finalul e o apocalipsă a degradării divinului, în toate atributele sale - „îngeri" şi „apă vie", cu o lipsă totală a tragismului. Se simte în ton o melancolică împăcare cu lumea şi o acceptare calmă a prezenţei morţii.

Procedee ÅŸi mijloace artistice. Imagini ÅŸi figuri de stil

Sentimentul predominant este cel al înfrângerii, anunţată de la începutul poeziei: „Nu se lupta cu nimeni, / dar se simţea învins". Metafora „serafimi cu părul nins / însetează după adevăr" ilustrează interdicţia dezvăluirii şi degradarea universului sacru. Serafimii şi îngerii care aparţineau divinului, înaltului şi eternităţii încărunţesc - se lasă afectaţi de trecerea timpului. Arhanghelii, coborâţi în terestru prin preocupările agricole îşi suportă greu condiţia degradată: „...se plâng / de greutatea aripilor". Fântânile sunt un simbol al cunoaşterii şi al reflectării, al profunzimii, dar şi ele participă la interdicţie: „dar apele din fântâni / refuză găleţile lor".

Degradarea atributelor sacrului capătă o altă versiune: stingerea, extincţia luminii care este în ultimă instanţă sfârşitul - „porumbelul Sfântului Duh, / cu pliscul stinge cele din urmă lumini". Porumbelul, care este prin tradiţie imaginea păcii şi a harului vesteşte aici moartea, păstrându-si inocenţa. Apropierea morţii e trădată prin exclamaţia retorică „vai mie, vai ţie", şi prin prezenţa păianjenilor. Ei marchează inevitabilul acestei prezenţe şi degradarea. Moartea sacrului este, de fapt, explicată în final prin ameninţarea spiritualităţii de material: „ţărâna va seca poveştile". Poemul se sprijină pe neutralizarea celor două paradigme, a sacrului şi a profanului. Din destrămarea lor se naşte o tensiune poetică, având adâncimi nebănuite şi o flagrantă lipsă de tragism.

Versificaţie

Poemul conţine atât versuri libere, cât şi rimă împerecheată, îmbrăţişată si încrucişată. Măsura este variabilă şi versurile au un ritm interior.

Moduri ÅŸi timpuri verbale

Timpul predominant este prezentul, ceea ce sugerează coborârea morţii în sfera imediatului. Singura formă de perfect compus implică o certitudine, o acţiune deja încheiată: „au umplut". Viitorul, ca timp al proiecţiei, sugerează continuitatea acestei degradări, ce anunţa moartea ca permanentă posibilitate: „vor putrezi" sau „va seca".

Concluzii

Paradis în destrămare, prin lipsa tragismului, anunţa o serenitate metafizică în faţa morţii, întâlnită în expresia ei perfectă în Gorunul Moartea sacrului pare să fie o temă des întâlnită în perioada interbelică, de la Blaga la Vasile Voiculescu şi chiar Mircea Eliade.

---

Tag-uri: literatura, poem

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---