Poezia a fost publicată în revista Gândirea, în aprilie 1926, în volumul Lauda somnului în 1929.

Motivul poemului este biblic: "Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma raiului celui, din Eden, şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul spre pomul vieţii."

Metaforic, poetul sugerează destrămarea mitului despre paradis, care duce la pierderea credinţei, transformând pământul "dintr-un sanctuar într-o groapă plină de stârvuri, golit de poveştile (miturile) care-l însufleţesc, nu va mai fi decât un trup trist" (G. Gană).

Paradisul sau raiul reprezintă în varianta genezei biblice patria fericită a primei perechi umane - Adam şi Eva. Paradisul, raiul este şi grădina lui Dumnezeu, unde potrivit Bibliei el se plimbă după masă şi pe care a încredinţat-o omului, pentru a fi păzită şi cultivată de către acesta.

Grădina Raiului sau Paradisul se întinde de-a lungul a patru albii de râu: Gihon, Fison, Tigru şi Eufrat, în grădina raiului se afla pomul vieţii, al cunoaşterii, al binelui şi al răului. După ce omul a căzut în păcat a fost silit să plece din Paradisul în care a trăit fericit şi neprihănit. Scopul omului în viaţă este de a recupera prin bine, frumos, armonie Paradisul pierdut (Mic dicţionar biblic de Magdalena Timar şi Constantin Olariu).

In poezia lui Lucian Blaga Paradis în destrămare motivul fundamental este cel legat de aspiraţia la existenţa absolută, fundamentală pentru a fi. Pierderea sentimentului apartenenţei la cosmic capătă dimensiunea marii treceri. Fiorul morţii capătă dimensiuni apocaliptice, ca şi pierderea credinţei. Astfel, portarul Paradisului, al Raiului mai ţine în mână un cotor de spadă fără de flăcări şi, deşi nu luptă cu nimeni, se simte învins. Pe pajişti, pe ogor, pretutindeni serafimi cu părul nins însetează după adevăr, adevăr ce le este refuzat pentru că şi apele din fântâni refuză găleţile lor.
Arhanghelii ară fără îndemn cu pluguri le lemn şi se plâng de greutatea aripilor - metaforă ce semnifică zborul în jos - căderea. Porumbelul Sfântului Duh trece printre sori vecini stingând cu pliscul cele din urmă lumini.

Este aici sugerată dimensiunea maximă a pierderii echilibrului uman pentru că în credinţa biblică, Sfântul Duh se odihneşte asupra lui Isus sub formă de porumbel alb con-ducându-l în pustiu. în Vechiul Testament, Sfântul Duh simbolizează spiritul care a participat la crearea lumii, ca duh creator. Dumnezeu însufleţeşte omul, e Duh făcându-l să ducă un trai în respect pentru puterea divină. în Noul Testament, Sfântul Duh simbolizează a treia persoană a Sfintei Treimi, de o fiinţă eu Tatăl şi cu Fiul şi, aşa cum s-a menţionat mai sus, se odihneşte sub formă de porumbel alb asupra lui Isus.

Imaginea zguduitoare a destrămării Paradisului atinge apogeul în ultimele şapte versuri ale poeziei. Astfel, noaptea îngerii goi zgribulind se culcă în fân, păianjeni mulţi au umplut apa vie, deci apa vieţii şi "odată" îngerii vor putea fi sub glie, ţărâna va seca poveştile iar trupul va rămâne trist.

Această metaforă finală sugerează fiorul morţii, fior accentuat şi de sintagma: "Vai mie, vai ţie".

Poezia închide în ea o metaforă a morţii - moartea spiritului şi moartea trupului - fiind în concordanţă cu viziunea sugestivă, dramatică însă, a destrămării Paradisului., Imaginea trimite la prăbuşirea catapetesme! lumii din Scrisoarea I a lui Mihai Eminescu.

---

Tag-uri: paradis in destramare, tudor arghezi, referat

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 22 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---