FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 2,618
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Nuvela Fantastica - Sarmanul Dionis de Mihai Eminescu

Tag-uri Populare


literatura   poezie   roman   poet   scriitor   proza   nuvela   poem   comedie   comentariu   opera literara   drama   basm   teatru   romantism   roman realist   curent literar   gramatica   personaje   istorie   comunicare   prozator   filozofie   caracterizare   opera   balada   genul epic   genul epic in proza   procedeu stilistic   roman subiectiv   naratiune   autor   dramaturg   pastel   povestire   genul dramatic  

All Tags

Famous Forum

 

Nuvela Fantastica - Sarmanul Dionis de Mihai Eminescu

 Q:   Intreaba despre Nuvela Fantastica - Sarmanul Dionis de Mihai Eminescu       
Nuvela Fantastica - Sarmanul Dionis de Mihai Eminescu Încadrarea într-un(o) curent/ perioadă/ epocă literar(ă)

Ignorată de contemporani, proza eminesciană se dovedeşte extrem de inovatoare, pentru ca impune un cod narativ în contradicţie cu lucrările pur epice cunoscute până atunci publicului (acesta este, probabil, şi motivul pentru care Sărmanul Dionis a stârnit dezaprobarea junimiştilor, în 1872, când a fost citită în una dintre şedinţele cenaclului). Profund lirică, influenţată de romantismul german prin caracterul onirico-filozofic, prin aspiraţia spre lumea imaginaţiei şi a aventurii spiritului, proza eminesciană cuprinde basme (Făt-Frumos din lacrimă, Călin Nebunul), nuvele fantastice {Sărmanul Dionis, Avatarii faraonului Tlă, şi câteva texte neterminate - Archaeus, Iconostas şi fragmentarium et c), erotice (Cezara) sau sociale, de tipul fiziologiilor paşoptiste {Aur, mărire şi amor, La curtea cuconului Vasile Creangă etc), o schiţă {La aniversară) şi o încercare de roman {Geniu pustiu).

Sărmanul Dionis a apărut în revista Convorbiri literare (cea care a marcat perioada marilor clasici), numerele din decembrie 1872 şi ianuarie 1873, fiind una dintre cele patru proze antume (alături de Făt-Frumos din lacrimă, Cezara, La aniversară) .
Titlu. Temă. Elemente de structură şi compoziţie.

Este o nuvelă filozofică, fantastică şi lirică în acelaşi timp.

Titlu reprezintă o antiteză între condiţia umană precară şi capacitatea spirituală a eroului. Asemenea altor proze care ilustrează formula epică inedită (cadrul romantic fantastic folosit ca pretext pentru meditaţia filozofică) - Avatarii faraonului Tlă, fragmentele Archaeus, Umbra mea -nuvela tratează relaţia dintre eul metafizic, peren (archaeul) şi întruparea acestuia într-un şir infinit de indivizi. G. Călinescu este cel care observă în nuvela eminesciană o legătură între motivul metempsihozei (preluat din romantismul german) şi cel al archaeului.
Structural, nuvela conţine două nuclee epice: povestea lui Dionis (tânăr copist, iubitor de filozofie şi literatură) din secolul al XIX-lea şi povestea călugărului Dan (din secolul al XVI-lea), completate de episoade sporadice care prezintă trecutul lui Dionis, iubirea pentru Maria, misterioasa înfăţişare a lui Ruben şi ambigua amintire a magului Zoroastru.

Eminescu prelucrează şi îmbină motive din literatura universală şi elemente fantastice: somnul, visul, umbra, dublul, magia, mitul lui Faust, călătoria în lună, motivul cuplului edenic, orgoliul luciferic, metempsihoză, migraţia sufletelor (reincarnarea).
Naraţiunea este încadrată de un prolog cu caracter filozofic în care sunt prezentate reflecţiile eroului asupra relativităţii timpului şi spaţiului. Pe parcursul nuvelei cele două planuri - real şi fantastic - se întrepătrund, alunecarea în oniric sau magie producându-se imperceptibil. Anularea graniţelor temporale (şi spaţiale) anticipează proza fantastică de mai târziu a lui Mircea Eliade (La ţigănci).

Trăsături specifice

Este o nuvelă fantastică, însă accentul nu cade pe naraţiunea propriu-zisă (pe care scriitorul o expediază de cele mai multe ori), ci pe problematica filozofică.
La Eminescu noţiunea de fantastic se suprapune peste ireal (ceea ce va numi mai târziu un teoretician al fantasticului - Tzvetan Todorov -miraculos; acesta împarte evenimentele neobişnuite în trei categorii: straniul, adică acele evenimente care pot fi explicate prin halucinaţie, vis, delir etc, miraculosul, adică acele evenimente inexplicabile raţional şi, între ele, la limita dintre explicabil şi inexplicabil, între real şi ireal, se află fantasticul), iar elementele care ţin de această categorie estetică sunt: cartea magică prin care Dionis călătoreşte în timp, în trecut, transformarea lui Ruben într-un drac cu barba „lăţoasă" şi cu ochii care „îi luceau ca jeratic", desprinderea de umbră, călătoria în lună, puterile pseudodemiurgice ale lui Dan.
Substratul filozofic presupune prelucrarea unor motive din brahmanism (ideea metempsihozei, a transmigraţiei sufletelor, a reincarnării), din filozofia germană (Kant, Schopenhauer): subiectivitatea pe care p manifestăm în reprezentările despre timp, spaţiu şi lume ori faptul că spaţiul şi timpul nu reprezintă altceva decât ipostaze ale unei substanţe unice, ale unui prototip (archaeul). Mai, mult, teoria schopenhaueriană prelua o idee platoniciană, conform căreia există un prototip al lucrurilor, iar acestea nu sunt decât umbre ale lumii ideilor.

Dincolo de romantismul evident al acestei proze (descrierilor lirice li se adaugă prezentarea casei lui Dionis şi imaginea eroului, precum şi interferenţele dintre natural şi uman, ambiguitatea feminin-masculin, angelic-demonic), remarcăm o serie de elemente specifice modernismului: nuvela debutează brusc, prezentând un decupaj din gândurile personajului, procedeu specific, mai degrabă, prozei analitice a secolului al XX-lea; naratorul, deşi încearcă să fie obiectiv, denotă o implicare ironică: face comentarii „La sfârşitul cărţii era zugrăvit sf. Gheorghe în luptă cu balaurul - dragă Doamne, simbol ce înfăţişa adevărul nimicind neştiinţa", „Metafizicul nostru se apropie" [s.n.], emite exclamaţii şi interogaţii retorice- „Ce viaţă-l aştepta pe el?", „Era minune că devenea superstiţios?", expediază acţiunea atunci când o consideră de prisos -„Explicarea în două cuvinte: persoana juridică care se afla acum pe mâna îngrijitoare a esculapului nostru avea drepturi asupra unei moşteniri" [sic!]. în finalul deschis (alt element de modernitate), întrebările retorice pe care le formulează tot naratorul sporesc ambiguitatea povestirii - a fost sau nu vis ceea ce a trăit personajul?

Caracterizarea personajelor

Portretul lui Dionis întruchipează toate trăsăturile eroului romantic. El este un „metafizic" (adică un gânditor care încearcă să-şi explice existenţa timpului şi spaţiului, pe care le transcende cu ajutorul cărţii magice) melancolic, orfan, total dezinteresat de latura practică a vieţii, însă tentat de faţa ascunsă a lumii la care ajunge prin filozofie, vis şi reverie. De altfel, tot ce i se întâmplă eroului are loc în spirit, în conştiinţă şi nu în realitatea pe care o poate controla raţional. Debutul nuvelei stă sub semnul trăirii în conştiinţă, semnalând temperamentul idealist, predispus spre visare al Iui Dionis. Portretul fizic va completa aura romantică: „Faţa era de acea dulceaţă vânătă-albă ca şi marmura în umbră, (...) ochii tăiaţi în forma migdalei erau de acea intensivă voluptate, pe care o are catifeaua neagră. (...) Părul numai cam pre lung curgea în viţe până pe spate, dar uscăciunea neagră şi sălbatică a părului contrasta plăcut cu faţa fină, dulce şi copilărească a băietanului."

Fiind atras de ştiinţele oculte şi dezamăgit de prezent, el călătoreşte în alt timp, comunicând cu eseriţa sa, archaeul. Ca entitate eternă, ce se întrupează într-un număr infinit de indivizi, archaeul se regăseşte în nuvela eminesciană sub trei ipostaze: magul Zoroastru care a trăit în Antichitate (secolele al VII-lea - al VI-lea î. Hr.), călugărul Dan (secolul al XVI-lea) şi visătorul Dionis, toţi simboluri ai aceleiaşi esenţe.

Sub forma călugărului şi la sfatul „înţeleptului" Ruben (întruchiparea Satanei - vezi mitul pactului cu diavolul), personajul se va desprinde de umbra sa (aici, umbra este văzută ca o entitate obiectivă, simbol al intelectului; la romantici, motivul apare ca variantă a dublului) pe care o lasă în locul sau pe pământ şi, împreună cu iubita sa, Maria, va călători în lună unde îşi construieşte un mediu paradiziac (motivul cuplului edenic), în care îngerii îi îndeplinesc orice dorinţă, chiar înainte de a o rosti. Avertizat de aceştia că există întrebări la care nu trebuie să găsească răspuns, Dan nu-şi poate reţine un gând „Oare fără s-o ştiu, nu sunt eu însumi Dumne..,". Orgoliul luciferic îl duce la prăbuşire şi Dan se întoarce în ipostaza iniţială, a lui Dionis. Trezindu-se în grădina de sub fereastra fetei de care este îndrăgosti, îi compune o scrisoare pasională, dar leşină şi este salvat de tatăl Mariei, care îl recunoaşte în persoana unui moştenitor. Finalul evocă fericita căsnicie dintre Dionis şi Maria.

Motivul dublului nu apare numai în cazul lui Dionis, ci şi în cazul Măriei - iubita lui Dan şi copila blondă de care se îndrăgosteşte Dionis, în cazul lui Ruben-Riven şi Tudor Mesteacăn (tatăl Mariei) - tatăl copilei blonde.

În portretele celorlalte personaje identificăm aceleaşi trăsături romantice: tatăl lui Dionis (a cărui imagine o vedem în tablou din camera eroului) are „părul negru şi lung, cu buze subţiri şi roze, cu faţa fină şi albă ca tăiată-n marmură, şi cu nişte ochi albaştri, mari sub mari sprâncene şi gene lungi, negre", copila blondă este „o jună fată muiată-n haină albă, înfiorând cu degetele ei subţiri, lungi şi dulci clapele unui pian sonor şi acompaniind sunetele uşoare a unor note dumnezeieşti cu glasul ei dulce şi moale", Maria este „un înger blond ca o lacrimă de aur, mlădioasă ca un crin de ceară cu ochi albaştri şi cuviosi", Ruben este „om nalt, cu barba lungă şi sură", o arătare liniştită, dar nu blândă. Stil. Limbaj. Particularităţi stilistice.

Interferenţele între genuri (proza lirică se îmbină cu poezia şi filozofia) reprezintă trăsătura cea mai frapantă a acestei proze, ilustrând tocmai formula epică nouă, opusă naraţiunii tradiţionale. Aglomerarea barocă de metafore şi comparaţii, de epitete, dar mai ales de hiperbole se observă în construcţia peisajului fantastic din lună: „Înzestrat cu o închipuire urieşească el a pus doi sori şi trei luni în albastra adâncime a cerului şi dintr-un şir de munţi au zidit domenicul său palat. Colonade - stânci sure, ştreşine - un codru antic ce vine în nouri. Scări înalte coborau printre coaste prăbuşite, printre bucăţi de pădure ponorâte în fundul râpelor până într-o vale întinsă tăiată de un fluviu măreţ, care părea a-şi purta insulele sale ca pe nişte corăbii acoperite de dumbrave. Oglinzile lucii a valurilor lui răsfrâng în adânc icoanele stelelor, încât, uitându-te în el, pari a te uita în cer." [sic!]

Sunt de remarcat şi abundenţă imaginilor vizuale, coloristica, jocul de transparenţe şi lumini, predilecţia pentru maiestuos, puse în antiteză cu ironia din versurile intercalate în nuvelă.


Tag-uri: nuvela



Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :