Context literar.

Tematică. Tipologie..

Drama Meşterul Manole apare la Sibiu în 1927 şi se circumscrie curentului expresionist, ca de altfel întreaga creaţie blagiană. Expresionismul este un curent artistic constituit în Germania, la începutul secolului al XX-lea. La baza acestui curent stă concepţia potrivit căreia artistul dă realităţii o expresie nouă prin raportarea lucrurilor la absolut şi printr-o participare afectivă la imaginea nou creată. Noul curent are ecouri în poezie, pictură, dramaturgie.
În teatru un loc important, în cadrul acestui curent, îl ocupă drama de idei, în care personajele sunt mai mult expresia unor simboluri sau concepte decât individualităţi umane. „Arta d ramatică - spunea Blaga -ofeYă prilejul autorului ei de a se împărţi în mai multe euri".
Blaga valorifică în opera sa dramatică, ceea ce zace de milenii în stare amorfă, în cultura populară. Astfel, subiectele dramelor Zamolxe, Meşterul Manole, Avram lancu, Anton Pann fixează câteva din marile momente de concentrare spiritual - artistică, politică şi culturală a românilor.
Prin Meşterul Manole suntem din nou în faţa unui mit de largă circulaţie în literatura cultă: „drama creatorului de geniu". Folosind instrumentele teatrului modern, Blaga reface structural semnificaţiile baladei Monastirea Argeşului, regândind mitul din perspectiva unor concepte estetice moderniste.

Trăsături specifice

Dramaturgul sintetizează datele momentului expozitiv al baladei şi îşi începe drama cu motivul surpării zidurilor. Descurajat şi derutat de acest fenomen, Manole încearcă să dezlege misterul prin calcule şi măsurători, Înaintea unei drame a creaţiei, Manole trăieşte exasperarea cunoaşterii raţionale. Sunt prezenţi în scenă stareţul Bogumil şi un personaj bizar Găman, care are un comportament straniu: doarme pe jos, are un somn agitat, întrerupt de coşmaruri care-l fac să tresară.
„Ce cumpăneşti? Ce chibzuieşti? Ce nu intră în numere? Ce nu se lasă măsurat? - îl persiflează Bogumil, care îi atrage atenţia lui Manole că singura soluţie pentru a putea ridica biserica este jertfa: „Sufletul unui om clădit în zid ar ţine laolaltă încheieturile lăcaşului până-n veacul veacului." Acest moment constituie intriga care va declanşa conflictul. Pentru meşter o astfel de jertfa este iraţională: „cine-o cere?" - întreabă retoric Manole. Dumnezeu nu poate cere vărsare de sânge iar „puterile necurate" ar înţelege-o ca pe o jertfă. împotriva lor.

Bogumil desfăşoară asupra lui Manole un atac tenace, al cărui scop este recuperarea stării genuine, capabile să-i înlesnească receptarea unitară, imediată a mesajelor şi refacerea unităţii originare a binelui şi răului, scindate, prin raţiune, în două jumătăţi inoperante. Raţiunea este şi ea un instrument de investigaţie, dar e unealta diavolului: „numai acolo în iad se socoteşte, acolo în împărăţia virtuţilor răsturnate toate sunt după măsură".
Conflictul dramei se conturează treptat, atingându-se punctul maxim în momentul intrării Mirei în scenă care cunoaşte frământările soţului său şi a înţeles sfatul stareţului.

Urmează o scenă în care Găman se manifestă ca expresie a forţelor oarbe, dezlănţuite. El devine un receptor al mesajelor stihiilor telurice care trebuie învinse prin jertfă. Cunoaşterea lui e somnambulică, halucinantă iar revelaţiile se exprimă prin delir, într-o formidabilă descătuşare de energie. Manole înţelege acum tâlcul vorbelor lui Bogumil, iar Mira prin jocul îşi subliniază menirea: „eu sunt biserica -jucăria puterilor!"

Caracterizarea personajului principal

Conflictul este unul de natură interioară. În Manole se înfruntă omul lucid cu iraţionalitatea unui sacrificiu uman, şi nu al oricui ci al soţiei sale.
Elementele conflictului sunt acum clare: pe de-o parte devoranta pasiune pentru creaţie iar pe de alta dragostea pentru Mira. Lucrurile încep acum să se precipite. Meşterii lui Manole sunt pe punctul de a abandona lucrările iar un sol aduce un ultimatum de la Vodă. Mistuit de cele două patimi ale sale - creaţia şi Mira - Manole cere spre disperarea tuturor încă un răgaz pentru a mai face o încercare, după care „sau biserica rămâne dreaptă, sau sângele nostru se va slei.."
Meşterul îşi va duce promisiunea până la capăt îndeplinindu-şi destinul tragic. Va fi constrâns de ceilalţi meşteri, ca în virtutea jurământului făcut, să o zidească pe Mira.

Manole îşi împlineşte destinul, dar durerea pierderii fiinţei iubite îl secătuieşte afectiv, se răzvrăteşte împotriva propriei creaţii. Cere să se spargă zidul pentru a-şi salva iubita, însă este oprit de ceilalţi meşteri. Opera pentru care jertfise totul nu-i mai aparţinea lui ci lumii şi eternităţii. Ieşirea din această situaţie dramatică este una singură, moartea eroului. Meşterul urcă în turla bisericii şi după ce trage clopotul se aruncă în gol.

Toate personajele dramei sunt realizate în manieră expresionistă, urmărindu-se realizarea unei viziuni modeme a mitului jertfei pentru creaţie.

Semnificaţii. Limbaj.

Mira este simbolul zămislirii. Metafora femeie-biserică ilustrează vocaţia naşterii; biserica este simbol al plăsmuirii unor valori umane eterne iar femeia reprezintă simbolul eternităţii prin destinul ei de a da viaţă.

Bogumil este expresia principiului dualităţii pe care este construită lumea: al binelui (Dumnezeu) şi al răului (Satana): „Şi dacă întru veşnicie bunul Dumnezeu şi crâncenul Satanail sunt fraţi?" - spune acesta într-una din discuţiile cu Manole. Numele său exprimă întocmai acest principiu care reprezintă o concepţie religioasă - bogomilism- potrivit căreia trupul omului a fost creat de Satana, iar sufletul de Dumnezeu, astfel încât rezultă că şi omul este creat pe acelaşi principiu antagonist.
Găman este o împrejurare menită a-l face pe Manole să înţeleagă că lumea aceasta nu este construită cu luciditate ci şi cu suferinţă, cu jertfă.
Ca personaj al unei drame de idei, Manole întruchipează şi el un simbol, al creatorului de frumos, dar se constituie şi ca o personalitate deosebit de complexă, un caracter puternic.

Blaga subliniază că zidirea durează şapte ani, tot atât cât dragostea dintre Manole şi Mira, pentru a risipi orice îndoială că nu este vorba despre o simplă zidire ci, printr-o analogie cu cele şapte zile ale Genezei, de o adevărată creaţie. Metaforic biserica este „unitate a totului", este univers şi iubire; de aici derivă insistenţa lui Blaga asupra „confuziei" meşterului între lume şi biserică.
Limbajul este preponderent metaforic şi încărcat de simboluri („Manole e chin. Călugărul e stafie întunecată. Tu cutremur. Ţara îngrijorare."- zice Mira în scena jocului cu Găman), iar alternarea lui cu unul propriu se face când misterul, iraţionalul este înlocuit de judecata raţională, lucidă.

Compoziţional drama se dezvoltă pe două planuri fundamentale, aflate într-o strânsă relaţie de interdependenţă: unul psihologic şi unul al întâmplărilor. Manole se conturează ca personaj între aceste două coordonate.

Blaga dă piesei un sens modern şi prin final care se deosebeşte de cei al baldei, în care toţi zidarii mor. Dramatismul piesei este accentuat prin rămânerea în viaţă a celorlalţi meşteri, ca nişte dovezi vii ale unei izbânzi dobândite de om prin jertfa.

---

Tag-uri: literatura, drama

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---