Încadrare în epoca literară.

Curente şi orientări literare. Receptări critice

Poezia face parte din volumul Pârgă, apărut în 1921, care împreună cu volumul următor din 1927 - Poeme cu îngeri fac din Voiculescu un poet deplin. De altfel, perioada 1921 - 1927 marchează apropierea poetului de cercul revistei (Gândirea, afiliindu-l programului estetic al tradiţionalismului interbelic. Acesta este şi motivul pentru care George Călinescu va scrie despre el în Istoria sa, menţionându-l la capitolul Ortodoxişti tocmai pentru amprenta pusă de Gândirea prin reluarea miturilor biblice şi păgâne.

Criticul consideră că odată cu volumul Pârgă, „începe faza propriu-zis literară a poeziei lui Vasile Voiculescu... Sunt evocate priveliştile agreste şi muncile patriarhale, anotimpurile, câmpurile apele şi munţii, în tablouri solemne, biblice, prea încărcate de culori şi mai ales de dialectalisme". Tudor Vianu vorbeşte în Arta prozatorilor români despre căutările cu semnificaţii religioase din poezia lui Voiculescu: „Vasile Voiculescu ne întâmpină... ca un om religios în căutarea unui Dumnezeu transcendent şi ca o fiinţă trăind în strânsă comuniune cu viaţa poporului ale cărui basme el le transformă în simboluri grele de înţeles. Poet religios... e hrănit din substanţa evangheliilor, cărora le-a împrumutat forma alegoriilor şi parabolelor, dar şi aceea a Vechiului Testament".

Tema şi semnificaţia titlului. Influenţe.

Tema poemului derivă de la rugăciunea lui Isus în Grădina Ghetsemani, conotând sacrificiul şi lupta cu ispita. Punctul de plecare este rugăciunea înaintea arestării lui Isus, prin trădarea lui Iuda, ilustrată în Evanghelia Sfântului Luca şi preluată ca motiv în pictură de către mari maeştri precum: El Greco, Diirer, Giovani Bellinni sau Andrea Mantegua. Titlul trimite îa contextul biblic şi prin etimologie: Ghetsemani vine din ebraicul Gat Shemen - „grădina unde se presau măslinele" şi locul unde Isus îşi petrece ultima noapte de libertate pe acest pământ. Voiculescu preia imaginea biblică a lui Isus şi o transformă într-un simbol al umanului şi divinului deopotrivă, insistând asupra chinurilor şi îndoielilor omeneşti. Preluarea imagisticii creştine, ar fi greşit să credem că este o simplă imitaţie după Rilke sau Blaga. Chinul întrebărilor despre condiţia umană, suferinţa şi îndoiala amintesc de atitudinea eului liric în Psalmii arghezieni.

Elemente de structură şi compoziţie

Poemul are o structură simetrică, alcătuită din patru catrene. Există două planuri - unul uman, terestru, exterior si altul sacru, divin, interior, aflate într-o permanentă contopire în poezie. De asemenea, organizarea poemului va respecta trei momente: reprezentarea iconică a lui Isus în primul catren, misiunea divină în lupta cu ispita apare în catrenele al doilea şi al treilea, iar ultimul catren face trecerea la transcendent, într-o atmosferă sumbră, încărcată de premoniţii.

Procedee ÅŸi mijloace artistice. Imagini ÅŸi figuri de stil.

Imaginea iconică a lui Isus din primul catren e aşezată în sfera luptei, a zbuciumului omenesc sugerat de verbe concrete din această arie semantică: „a lupta" - „se-mpotrivea" sau „stârnea". Ispita omenescului şi căderii în păcat e simbolizată încă de aici prin „pahar". Contrastul cromatic alb / roşu ilustrează dualitatea divin / uman. Albul reprezintă sacrul, puritatea cerească, în timp ce roşul este viaţa, umanul, terestrul. Epitetul „amarnica-i strigare" dezvăluie chinurile acestei lupte care trece de la planul exterior la cel interior.

Zbaterea contra ispitei continuă în catrenele următoare, când aceasta este conotată semantic, acum devenind prin epitet „grozava cupă". Ispita aparţine materialului, cărnii, şi este tradusă printr-o metaforă ancorată în zona instinctelor primare: „O sete uriaşă sta sufletul să-i rupă...". Construcţia adversativă din finalul celui de-al doilea catren sugerează împreună cu forma negativă a verbului refuzul ispitei: „Dar nu voia s-atingă infama băutură". Antiteza dulce -amar nu se referă la gust, ci pătrunde la nivelul conceptualului şi ilustrează puterea de seducţie a răului, întruchipându-se în imagini vizuale extrem de plastice: „în apa ei verzuie jucau sterlici de miere". Ultimul vers al celui de-al treilea catren este un paradox: „Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!". Se face trimitere la sacrificiul lui Isus şi la dobândirea vieţii veşnice prin spirit. Cadrul exterior descris în ultimul catren este neliniştit, încordat, dominat de imaginea măslinilor, în mod normal simbol al păcii, dar aici cuprinşi de o frământare care nu este numai a naturii: „Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii".

Tragismul viziunii este amplificat de imaginea „ulilor de seară", mesageri ai morţii. Premoniţia morţii transcede acest cadru spre simbolic şi eternitate.

Versificaţie

Poemul are o rimă încrucişată, măsură de 13 - 14 silabe şi ritm iambic.

Modurile ÅŸi timpurile verbale

Imperfectul este predominant în poezie, ca timp al evocării unei realităţi sau acţiuni ce continuă şi în prezent. Este deci, o formă de actualizare a simbolului biblic, ajutat şi de gerunziu, care are aceeaşi semnificaţie: „bătând" sau „ncleştând". Există doar trei exemple de timpuri ale proiecţiei, anunţând o acţiune incertă, improbabilă: viitorul -„vor" şi conjunctivele „să fugă" şi „să nu vadă". Nu trebuie neglijată valoarea muzicală a imperfectului.
Literatura română. Poezia

Concluzii

În ciuda preluării simbolurilor biblice, poezia lui Voiculescu nu e lipsită de fiorul liric, aducând uneori un aer de prospeţime şi graţie, ca în tablourile primitivilor. în Grădina Ghetsemani rezistă estetic prin implicarea umanului în simbolic, prin luptă şi întrebările care iau naştere din ea.

---

Tag-uri: poem, literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---