„ Specificitatea lui Coşbuc se află în poeziile cu subiect ţărănesc, aproape toate erotice, precum s-a observat. îndeosebi invazia anxietăţii de criză pubertală, tratată întâia oară de Eliade Rădulescu în Zburătorul, o găsim în felurite compuneri şi pe deosebite trepte, de la jalea inexplicabilă până la toana maliţioasă".

George Călinescu

Între cele două războaie mondiale, literatura scriitorilor transilvăneni se afirmă din ce în ce mai mult, într-o competiţie directă nu numai cu autorii minorităţilor conlocuitoare din acesta provincie, ci şi cu scriitorii din România, patria de suflet spre care tindeau, mai ales după ce, la 1 Decembrie 1918, acest ideal de unitate a fost împlinit. Astfel sunt cazurile lui Ioan Slavici şi Liviu Rebreanu, în proză, ori ale poeţilor George Coşbuc şi Octavian Goga.

Uneori, această competiţie este câştigată de scriitorii transilvăneni, datorită faptului că ei aduceau în literatură specificul naţional al provinciei din care proveneau, precum şi din dorinţa de afirmare între creatorii de aceeaşi limbă, dovedind astfel nu numai capacitatea lor literară, ci şi evoluţia firească a limbii române din Transilvania.

Opera lui George Coşbuc, numit şi poetul ţărănimii, se înscrie printre valorile clasice ale literaturii române, originalitatea ei constând atât în sursele de inspiraţie rurală, în invenţia artistică şi în ineditul prozodiei, în diversitatea modalităţilor în care conştiinţa artistică se acordă cu aspiraţiile de veacuri ale străbunilor, cât şi în funcţia social-edu-cativă, pe care autorul o acordă artei, în prezentarea monografică a satului din secolul trecut. Numirea ca poet al ţărănimii este justificată de felul cum autorul oglindeşte o anumită categorie de la sate, socială şi naţională, cu datinile şi credinţele ei, cu pitorescul ei etnografic, cu dorinţa de demnitate şi libertate naţională, specifice ardelenilor.
De altfel, George Coşbuc însuşi îşi afirmă aceste idealuri în profesiunea de credinţă din Poetul: „Sunt suflet din sufletul neamului meu /Şi-i cânt bucuria şi-amarul. / În ranele tale durutul sunt eu /Şi-otrava deodată cu tine o beu / Când soarta-ţi întinde paharul...'1

Prin afirmarea acestei credinţe, poate fi oglindit întregul univers artistic al lui George Coşbuc, în poezii grupate în mai multe teme, cum ar fi: poezia iubirii şi a naturii (Numai una, Duşmancele, La oglindă); poezia marilor evenimente din viaţa satului (Moartea lui Fulger, Nunta Zamfirei) autorul intenţionând să scrie o adevărată epopee naţională; poezia de revoltă socială (Duşmancele, Hora, Numai una, Noi vrem pământ); poezia evocării trecutului de luptă şi a războiului pentru independenţă (în volumul Cântece de vitejie: O scrisoare de la Muselim Selo, Trei, Doamne, şi toţi trei, Povestea căprarului, Cântecul redutei), George Coşbuc contribuind astfel la dezvoltarea liricii româneşti pe un plan superior, dând un nou impuls prozodiei cu tematică rurală, tratată cu mijloace lirice superioare şi diverse.

NUNTA ZAMFIREI

„ Coşbuc este un poet lucid şi, pentru a inventa un termen cât mai adecvat, îl vom numi poet tematic. Pentru el, liricul obiectiv, orice temă devine posibilă în tratarea poetică: pastelul senin şi feeric (Noaptea de vară), oratoriul colectiv (Noi vrem pământ!), monologul răzbunării (Hora), corul liric (Doina), aria îndrăgostitei sau a îndrăgostitului (La oglindă, Nu te-ai priceput, Numai una), fabula şăgalnică fără morală (Nunta în codru), balada cavalerească (Moartea lui Gelu), balada feerică (Nunta Zamfirei)".

Marin Mincu

Nunta Zamfirei, apărută în Tribuna din Sibiu, în 1889, este un model în acest sens. Poetul transfigurează într-o ceremonie de basm obiceiurile unei nunţi ţărăneşti din părţile Năsăudului. Poezia începe cu prezentarea bogăţiilor lui Săgeată împărat, tatăl unei fete de o rară frumuseţe: „Şi-avea o fată - fata lui — / Icoană-ntr-un altar s-o pui / La închinat". Descrierea ei este asemănătoare cu cea a Cătălinei din Luceafărul lui Mihai Eminescu: „Şi era una la părinţi / Şi mândră-n toate cele / Cum e Fecioara între sfinţi / Şi luna între stele".

George Coşbuc revine însă în poemul său asupra înfăţişării Zamfirei, adăugând noi amănunte, prin comparaţii de o deosebită expresivitate: frumoasă ca un gând răzleţ"; ori: „Un trandafir în văi părea".

Despre această minunată fată s-a dus vestea în toate cele patru zări ale lumii, sosind s-o peţească „al prinţilor şirag", dar ea l-a ales pe Viorel: „Un prinţ frumos şi tinerel"... Despre nunta ce urma să aibă loc au aflat toţi craii pământului, hotărân-du-se să vină la petrecere „un împărat după împărat", „regii-n purpură", „nuntaşi din nouăzeci de ţări". Atmosfera de basm este amplificată astfel la proporţii hiperbolice, subliniind nu numai frumuseţea Zamfirei, ci şi prestigiul de care se bucura Săgeată împărat.

Venirea nuntaşilor „Pe netede poteci de plai / La tot rădvanul patru cai, / Ba patru sori" este la fel de amplu descrisă: „Veneau cu fete şi feciori / Troznind rădva-nele de crai".

Măiestria descrierii are darul să ne capteze atenţia, invitându-ne parcă să participăm şi noi, măcar afectiv, la această nuntă împărătească, unde apar personaje de basm cum ar fi: „Sosit era bătrânul Grui, /Cu Sanda şi Rusanda lui, /Şi Ţinteş cel cu trainic rost, / Cu Lia lui sosit a fost, /Şi Bardeş cel cu adăpost / Prin munţi silhui", ba chiar piticul Barbă-Cot şi Mugur împărat.

Un loc aparte în acest peisaj feeric îl ocupă descrierea tinerilor, poetul oprindu-se cu uimire asupra înfăţişării vestimentare ori a comportării lor: „Ce fete dragi! Dar ce comori, / Pe rochii lungi ţesute-n flori! / Iar hainele de pe feciori / Sclipeau de-ar-gint". Îmbinând generalul cu particularul, specificul şi amănuntul cu imaginea de ansamblu, poetul reuşeşte, prin imitaţii onomatopeice, prin epitete inedite ori prin aliteraţii să sugereze o intensitate specifică a mişcării: "Prin vulturi vântul viu vuia, / Vrun prinţ mai tânăr când trecea / C-un braţ în şold şi pe prăsea / Cu celălalt'. Măiestria artistică a autorului este reliefată şi de felul cum ne descrie momentul întâlnirii mirilor cu nuntaşii, de care însuşi poetul se arată neputincios în a se autodepăşi: "Dar ce scriu eu? Ori cum să scriu / E ne-mplinit!" Desigur că este vorba de un procedeu artistic, prin care autorul ne invită să participăm alături de el, măcar cu imaginaţia, la această dezlănţuire de energie şi veselie, elementele tradiţionale fiind ridicate din lumea satului în lumea basmului, la desfăşurarea cărora participă întregul popor.

Putem totuşi observa că hora are loc după un tipic năsăudean, că prezenţa starostelui în fruntea alaiului, chiotele şi trâmbiţele aparţin satului românesc de munte: „Trei paşi la stânga linişor / Şi alţi trei paşi la dreapta lor; / Se prind de mâini şi se desprind, / Se-adună-n cerc şi iar se-ntind, /Şi bat pământul tropotind / În tact uşor". În întregul tablou, excelează frumuseţea Zamfirei, emoţia ei când este prinsă de mână de Viorel, bogăţia costumaţiei şi belşugul culinar: Jar la ospăţ! Un rău de vin! /Mai un hotar tot a fost plin /De mese şi tot oaspeţi rari, / Tot crai şi tot crăiese mari /Alăturea cu ghi-nerali /De neam străin".

La fel ca în multe balade, legende şi basme populare româneşti, natura personificată participă la bucuria oamenilor, iar soarele este nun ori martor, încântat de atâta petrecere, de revărsarea de bucurie a fiilor săi: „Şi soarele mirat sta-n loc / Că l-a ajuns şi acest noroc, / Să vadă el atâta joc / Pe-acest pământ!" Prin astfel de versuri, George Coşbuc demonstrează nu numai că este un exponent veritabil al sufletului ţărănesc în literatura noastră, ci şi că, asimilând pe deplin tradiţiile strămoşeşti şi elementele folclorice, reuşeşte să ni le transmită într-un mod personal şi inedit, care ne impresionează puternic. „Copilele de împărat", „Prinţi falnici şi îndrăzneţi", „Feţi voinici şi feţi-frumoşi", între care se amestecă jucătorii din popor ori piticul Barbă-Cot, se distrează după o veche tradiţie dacică, după care, la petreceri, sunt bineveniţi şi bogaţii şi săracii. Chiar bătrânii crai, „sfetnicii învechiţi în legi", „bărboşii regi" sunt prezenţi la veselie „Şi patruzeci de zile întregi /Au tot nuntit".

Aceste ample descrieri reflectă bogăţia, dărnicia şi dragostea de viaţă ale unui întreg popor, care ştie că, după nuntă, vor sosi urmaşii, aşa cum le urează mirilor, la sfârşitul mesei, Mugur Împărat: „Şi-un prinţ la anul blând şi mic, /Să crească mare şi voinic, /Iar noi să mai jucăm un pic /Şi la botez"...

Astfel, la sfârşitul poemului, prezentul este proiectat în viitor, într-o curgere continuă a existenţei omeneşti pe meleagurile carpatine, dovedind nu numai talentul lui George Coşbuc, ci şi virtuţile existenţiale ale poporului român, al cărui exponent se face poetul. El ne impresionează prin diversitatea şi grandoarea demonstraţiilor lirice şi epice, prin subtilele nuanţe psihice reliefate, prin varietatea formelor prozodice, dintre care unele devin adevărate armonii imitative, prin sonoritatea ori muzicalitatea versurilor, prin dialogul viu şi portretele fugare, dar sugestive, prin epitetele inedite, comparaţiile ample, expresiile hiperbolice, prin atmosfera de basm, determinân-du-ne, în final, să ne întrebăm cât de frumoasă ar fi fost acea epopee naţională, proiectată de George Coşbuc, din care ar fi făcut parte acest poem şi Moartea lui Fulger, dar nefinalizată, dacă autorul ar fi avut răgazul să ducă până la capăt acest proiect?

Prin opera lui George Coşbuc, poezia românească s-a îmbogăţit cu noi valenţe artistice, deşi lirismul său pare obiectiv, reprezentabil, iar poezia teatrală - după cum observă George Călinescu.

Echilibrată şi armonioasă, exprimând optimismul şi dragostea de viaţă ale unui întreg popor, încrederea în triumful omului, în sănătatea lui fizică şi psihică, în morala şi idealul oamenilor simpli, poezia lui George Coşbuc se înscrie în patrimoniul clasic al culturii noastre naţionale, ca o pagină unică a creatorului de la Hordou, prin care triumful „poetului ţărănimii" este incontestabil.
MOARTEA LUI FULGER
„In legănarea mulţimilor, în trecerea mecanică de la o atitudine la alta, de la deznădejdea cu bocete la plânsul înfundat şi resemnare, în toată această demonstraţie de ceasornic arhaic stă vraja acestor poeme, al căror sens ultim este: inutilitatea reacţiilor personale în faţa rotaţiei lumii. "

George Călinescu

Moartea lui Fulger este cel de al doilea poem din proiectata (şi nefinalizata) epopee naţională - a lui George Coşbuc.
Dar aceste două capodopere reuşesc totuşi să ne convingă de valenţele creative ale poetului de la Hordou: nunta şi înmormântarea sunt două evenimente esenţiale în destinele oamenilor, marcate prin ceremoniale specifice.

Deşi sintagma morţii este introdusă chiar din titlu, poemul începe dinamic şi cinematografic. Solul aduce regelui, din tabăra de luptă cu duşmanul, „Pe cel mai bun dintre eroi", "L-a fulgerat un braţ hain". Apropierea termenilor nu e întâmplătoare: ca substantiv propriu cuvântu Fulger numeşte un tânăr erou - mort la datorie; ca verb „l-a fulgerat" sugestia este că înfrângerea acestui erou e pusă parcă sub semnul forţei cereşti a fulgerului.

Craiul a rămas „Cu pumnii strânşi, fără de glas, Ca un pierdut" cu demnitatea unui conducător care a înfruntat în repetate rânduri moartea.

Chiar "soarele sfânt" nu mai are „de dragul cui să mai trăiască" - durerea răsfrângându-se asupra întregului palat (a slujitorilor şi ostaşilor) şi a poporului de afară.

Privirea vizionară a poetului se opreşte asupra doamnei „Suflet pustiit! Cu părul alb şi despletit", copleşită de durere, rupându-şi veşmintele şi dorind să fie îngropată alături de ei. Durerea ei deslănţuită, bocetele, pregătirea lui Fulger pentru înmormântare: „Pe piept colac de grâu de-un an , Şi-n loc de galben buzdugan, Făclii de ceară ţi-au făcut / În dreapta cea fără temut / Şi-n mâna care poartă scut, / Ţi-au pus un ban", pentru plata vămii spre lumea cealaltă, toate acestea sunt practicile ţărăneşti la înmormântare.

Punctul culminant este cel a coborârii trupului neînsufleţit în ţărână, când biata mamă îşi pierde minţile, cârtind împotriva lui Dumnezeu, care nu l-a protejat pe crai: "E un păgân şi Dumnezeu, /E un păgân."

Momentul iese din cadrul obişnuit al lui Coşbuc, un poet cu moralitate creştină şi cu o evlavie ţărănească, dar revolta este pusă în gura reginei-mame, doar ca să-i ofere prilejul să-şi desfăşoare întreaga înţelepciune despre efemeritatea oamenilor, prin graiul bătrânului sfetnic, „Un sfânt de-al cărui chip te temi", care s-o întrebe: „Pe cer când soarele-i apus, /De ce să plângi privind în sus?" Facem analogie cu numele celui pierdut - Fulger - dar şi ca răspunsul pe care Demiurgul, i-l dă lui Hyperion, din poemul „Luceafărul" de Mihai Eminescu: „Un soare de s-ar stinge-n cer /S-aprinde iarăşi soare."

Ne apropiem astfel de-o filosofie general românească despre raportul dintre astre şi destinele oamenilor, pe care însă Coşbuc ne-o expune în limbajul simplu, popular al efemerităţii generale: „Nu cerceta aceste legi, / Că eşti nebun când le-nţelegi! /Din codru rupi o rămurea, / Ce-i pasă codrului de ea! /Ce-i pasă lumii întregi / De moartea ta!"

---

Tag-uri: scriitor

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 08 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---