FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Games for Girls


Statistics:
Visits: 1,763
Votes: 2
Fame Riser
          
Fame Rank
7
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Cantec de Nichita Stanescu

Tag-uri Populare


literatura   poezie   roman   poet   scriitor   proza   nuvela   poem   comedie   comentariu   drama   opera literara   basm   teatru   romantism   roman realist   curent literar   personaje   gramatica   comunicare   istorie   prozator   balada   caracterizare   filozofie   opera   genul epic   naratiune   genul epic in proza   procedeu stilistic   roman subiectiv   autor   pastel   dramaturg   simbolism   genul dramatic  

All Tags

Famous Forum

 

Cantec de Nichita Stanescu

 Q:   Intreaba despre Cantec de Nichita Stanescu       
Cantec de Nichita Stanescu Încadrarea în epoca literară.

Curente şi orientări literare. Receptări critice.

Poezia aceasta, publicată în volumul O viziune a sentimentelor (1964) este un elogiu adus iubirii, ca „întâmplare a fiinţei", ca stare de graţie.

„Sentimentele pot fi interpretate ca forme vagi ale ideii sferice" spune poetul, exprimându-şi astfel nostalgia absolutului, al atingerii acestuia prin iubire. La Nichita, ca şi în poezia Iui Eminescu, iubirea este elementul primordial, cel care pune lumea în mişcare. Tocmai de aceea „Cel mai puţin putem poseda sentimentele" (Nichita Stănescu), pentru că noi aparţinem structural lor.

Tema şi semnificaţia titlului. Influenţe.

Multe din poeziile lui Nichita Stănescu poartă titlul Cântec, subliniind lirismul pur spre care tinde creaţia sa. Descoperirea existenţei ca fiinţă se face prin iubire. Aceasta generează o stare de beatitudine, de vrajă, de fericire în care totul se contopeşte într-o îmbrăţişare „mereu dureroasă, minunată mereu". Muzica ei este muzica sferelor.

Elemente de structură şi compoziţie.

Prima strofă sugerează trăirea unei stări contradictorii, în acelaşi timp dureroasă şi minunată, care generează sentimentul desprinderii fiinţei din propria existenţă.
Starea aceasta se cere comunicată dar nu oricum, ci intr-o atmosferă ritualică născută de magia cuvântului - „Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte / lungi, sticloase". Este o tentativă de depăşire a acestei stări prin transferarea ei din planul intuitiv al afectivului, în planul conceptual al vorbirii. Doar el, cuvântul, are puterea să nască o lume în care îndrăgostiţii să devină unul, să refacă unitatea primordială.

Cuvintele iau forma unor dălţi care „despart fluviul rece în delta fierbinte", / „ziua de noapte, bazaltul de bazalt", realizând o armonie a contrariilor. Cuvântul devine liantul ce prinde părţile într-un întreg.

În strofa a treia, starea de beatitudine a iubirii naşte dorul de absolut al poetului: „Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi / tâmpla de stele". Starea aceasta trebuie să devină „coloană sau altceva" care să unească cele. două lumi: „una foarte de jos, întoarsă spre pământ / una foarte de sus, aproape ruptă".
Ultima strofă exprimă o stare de extaz, de împlinire a unor îndrăgostiţi, şi ei diferiţi - „două culori ce nu s-au văzut niciodată," - deşi existenţa lor stă sub acelaşi semn al miraculosului „a fi". Imaginile metaforice „două cântece", „două culori" se situează şi ele în acelaşi plan al nonfigurativului pentru că identificarea lor se face cu starea sublimului fior trăit de cei doi îndrăgostiţi şi nu cu materialitatea fiinţei lor.
Versul final - „a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt" - exprimă bucuria de a fi descoperit sufletului său perechea, şi prin ea să aibă revelaţia sinelui.
Miracolul existenţei devine la Nichita o stare de sub a cărei vrajă va ieşi când el se va fi născut pe sine, adică în Dreptul la timp şi în II Elegii.

Limbajul poetic.

Ambiguitatea textului poetic este sporită de polisemia unor cuvinte. „întâmplarea" are, pe lângă semnificaţia de eveniment, şi conotaţia de hazard pe care poetul o va valorifica în finalul textului („a-ntâmplării că sunt"). In acelaşi timp, acelaşi cuvânt - întâmplare - are şi valoare verbală (fiind o formă de infinitiv lung) sugerând un fenomen de întrupare, de refacere a fiinţei după un alt model.
Iubirea este percepută ca „înfrigurata, neasemuita luptă", implicând o semnificaţie distinctivă. Ea tinde să distrugă materialitatea fiinţei: „e mai puternică decât mine, decât oasele mele / pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare / mereu dureroasă, minunată mereu".

Un alt procedeu care contribuie la ambiguizarea sensurilor poemului este enjambamentul (lipsa coincidenţei între unitatea prozodică şi cea sintactică).
Primul vers al celei de-a doua strofe - „Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte" - pare a avea un sens derizoriu la o primă lectură. Nu un astfel de sens are, ci exprimă ideea de apropiere prin cuvinte, astfel încât, să se elibereze de sentimentul distrugerii alcătuirii fiinţei, pe care-l trăiesc.
Următorul vers este rezultatul unui aceluiaşi procedeu. Cuvintele distrug unitatea fiinţei, dar o realcătuiesc asemenea unor „dălţi ce despart / fluviul rece în delta fierbinte".

Epitetul „fierbinte" asociat „deltei" stabileşte un raport între realcătuirea fluviului în deltă şi cea a fiinţei îndrăgostite. Sensul acesta este întărit şi de ceilalţi termeni ai enumerării.

Ideea unei realcătuiri continue, a unei permanente prefaceri a fiinţei umane prin iubire şi prin cuvinte este tema acestei poezii.
Nichita va exprima în primele sale două volume de poezii - Sensul iubirii şi O viziune a sentimentelor - că prima revelaţie a existenţei este iubirea


Tag-uri: literatura, poezie



Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :