FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 2,412
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Apus de Soare de Barbu Stefanescu Delavrancea

Tag-uri Populare


literatura   poezie   roman   poet   scriitor   proza   nuvela   poem   comedie   comentariu   opera literara   drama   basm   teatru   romantism   roman realist   curent literar   gramatica   personaje   istorie   comunicare   prozator   filozofie   caracterizare   opera   balada   genul epic   genul epic in proza   procedeu stilistic   roman subiectiv   naratiune   autor   dramaturg   pastel   povestire   genul dramatic  

All Tags

Famous Forum

 

Apus de Soare de Barbu Stefanescu Delavrancea

 Q:   Intreaba despre Apus de Soare de Barbu Stefanescu Delavrancea       
Apus de Soare de Barbu Stefanescu Delavrancea Contextul literar

Barbu Ştefănescu Delavrancea a contribuit prin opera sa la dezvoltarea nuvelisticii şi dramaturgiei româneşti. Proza (Sultănica, Trubadurul, Paraziţii, Hagi-Tudose) are ca teme lumea satului, avariţia, diformităţile biologice, observate realist şi analizate nuanţat psihologic. Piesele de teatru evocă, intr-o manieră pur romantică, momente semnificative din istoria Moldovei.

Temă. Titlu. Elemente de structură şi compoziţie.

Apus de soare face parte dintr-o trilogie dramatică de inspiraţie istorică, alături de piesele Viforul (1909) şi Luceafărul (1910). Pentru evocarea artistică a trecutului, Delavrancea a cercetat minuţios izvoare istorice importante cum ar fi Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche, Istoria lui Ştefan c el Mare a lui Nicolae Iorga şi altele.

Trilogia lui Delavrancea s-a dorit a fi nu numai o frescă istorică, ci şi o exprimare a crezului politic naţional al autorului însuşi.

Titlurile metaforice ale celor trei piese corespund viziunii romantice a autorului în care-şi va prezenta eroii excepţionali. Acţiunea dramei Apus de soare ilustrează sfârşitul unei domnii (1503-l504) şi a unui domnitor, care a înţeles în chip superior menirea cârmuitorului de ţară, contopindu-şi viaţa proprie cu „viaţa ţării": „Cum vru Moldova aşa vrusei şi eu", executându-şi consecvent puterea in acest sens. Delavrancea nu alege întâmplător acest moment pentru prima parte a trilogiei sale: Ştefan cel Mare a zidit o ţară, a dus-o la un echilibru moral şi civic. Principiul de judecată al domnitorului era: „război împotriva oricărui duşman şi dreptate faţă de oricine... de neamurile tale...de tine chiar" - lucru foarte bine apreciat de popor. Moartea domnitorului a însemnat pentru dramaturg punctul motrice al unei autentice drame istorice.

Aflat pe patul de moarte, Ştefan - voievod doreşte să asigure viitorul Moldovei prin înscăunarea fiului său Bogdan, înainte ca boierii necredincioşi să poată întreprinde ceva. Primul act, care reprezintă şi expoziţiunea, familiarizează cititorul cu timpul, locul, personajele şi atmosfera cetăţii de scaun a Moldovei.

Intriga, motivul desfăşurării acţiunii, apare în actul al doilea prin descoperirea de către Oana (fiica domnitorului) a complotului, „urzelilor" paharnicului Ulea, stolnicului Drăgan şi jitnicerului Stavăr.
Actul al treilea adânceşte conflictul dintre domnitor şi cei trei boieri. Figura lui Ştefan se conturează treptat printr-o acumulare succesivă de trăsături, ridicându-se la dimensiuni monumentale: bunătate şi gingăşie faţă de Doamna Maria şi Oana, faţă de supuşii devotaţi, asprime faţă de trădători, perspicacitate politică şi o voinţă de fier, atunci când în joc se află viitorul ţării.

Galben la faţă, şchiopătând, Ştefan apare în sala tronului unde se află adunaţi oşteni, boieri, curteni, pentru a asista ia încoronarea lui Bogdan-vodă de către bătrânul voievod. Ştefan rosteşte un discurs prin care face o trecere în revistă a principalelor evenimente din îndelungata sa domnie, reprezentând în acelaşi timp şi o expresie a politicii ţării pe care a slujit-o cu credinţă.

De o mare forţă artistică, momentul înscăunării lui Bogdan este urmarea unor acumulări conflictuale (contradicţia dintre voinţa domnitorului Ştefan şi uneltirile celor trei boieri; contrastul dintre voinţa lui Ştefan de a nu muri înainte de a lăsa în mâini sigure viitorul ţării şi înrăutăţirea sănătăţii sale) care scot în evidenţă un conflict cu dublu aspect, politic şi psihologic.

Discursul său devine un autentic testament istoric lăsat urmaşilor: „Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci batrâneţi ... că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu este a voastră, ci a urmaşilor voştri şi a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor". Cu un ultim efort, ca înviat din morţi, Ştefan iese şi rade capetele uzurpatorilor; este ultimul lui act de dreptate în numele iubirii de patrie, înainte de a muri: „S-a împlinit legea!"- spune coborând treptele şi aruncînd sabia care şi-a „împlinit menirea ca şi mine!" .

Dramatismul acestui moment, care constituie şi punctul culminant al acţiunii este accentuat prin folosirea unor procedee specifice oratoriei: exclamaţii, interogaţii, enumeraţii plasate în structuri sintactice simetrice (interogaţie - afirmaţie) şi cadenţate.

Tensiunea scenei înscăunării este sporită de suprapunerea caracterului dramatic a! faptelor şi sentimentelor personajelor cu violenţa fenomenelor naturii, tehnică specifică romantismului. Fulgere, tunete, trăsnete şi o ploaie torenţială însoţesc relatarea anumitor fapte sau exprimarea stărilor sufleteşti. Faptele sunt luate din cronici, unde, cu naivitatea lor caracteristică scriitorii vechi notau secetele, năvala lăcustelor, o serie de lucruri considerate nefireşti puse pe seama divinităţii ca semne prevestitoare.

Acţiunea celui de-al IV-lea act reliefează două momente dramatice distincte, corespunzătoare celor două profiluri (politic şi psihologic) caracteristice personalităţii voievodului moldovean: extraordinara tărie morală, prin care-şi domină suferinţa fizică, şi intransigenţa faţă de sine şi de duşmani.
Momentul în care Ştefan cel Mare este ars cu fierul roşu, ca şi acela în care muribund fiind, acţionează astfel încât „să se împlinească legea", trecând prin paharnicul Ulea „ca printr-un aluat ce se dospeşte", nasc sentimentul sublimului, adică acea stare sufletească în care admiraţia pentru forţa interioară a personajului se îmbină cu teama, frica, groaza semănată în rândul uneltitorilor..
Apus de soare este o dramă în care se conturează artistic chipul unui personaj consacrat istoric. El constituie figura emblematică a idealurilor de libertate şi dreptate ale unui neam.

Năzuinţa romantică, de a polariza întreaga atenţie asupra unui erou excepţional, explică motivul pentru care celelalte personaje ale dramei sunt, cu mici excepţii, simple elemente de decor. Ele au rolul de a constitui fundalul pe care este proiectat profilul marelui domnitor. Nuanţând o opinie a lui Caragiale, care vorbea despre o artă picturală în drama lui Delavrancea, putem spune că, în Apus de soare scriitorul foloseşte tehnica basoreliefului, care în artele plastice constă în reliefarea unei figuri faţă de un fundal cu care, de altfel, face corp comun.

Caracterizarea personajului principal

Caracterizării personajului principal prin propriile acţiuni, fapte şi vorbe, dramaturgul adaugă şi caracterizarea prin intermediul celorlalte personaje (Ulea îl numeşte „şoiman", „vultur"; Petru Rareş îi spune "zmeu", alţii - „slăvitul", „sfântul") - tehnici specifice genului dramatic.

Delavrancea păstrează acelaşi cadru unic al cetăţii de scaun a Sucevei pentru principalele momente de înfruntare şi confruntare dramatică a eroilor.
Măreţia legendară a domnitorului moldovean l-a determinat pe Delavrancea să-i conceapă portretul şi să-i evoce timpul în termenii unei dimensiuni baladeşti, nu departe de limita fabulosului.

Evocarea faptelor sale de arme nu este cu nimic mai prejos decât evocarea victoriilor eroilor folclorici în luptă cu întruchipările răului. Dar voievodul este mai bătrân şi bolnav, îşi simte sfârşitul aproape, şi de aceea o anumită febrilitate, cenzurată de o lucidă conştiinţă patriotică, pune stăpânire pe tot ce întreprinde.
Ştefan este o energie care nu vrea să piară. Nu moartea îl sperie pe domnitor, ci ideea că autoritatea domnească s-ar putea prăbuşi o dată cu dispariţia sa fizică. Meritul dramaturgului constă în modul de înţelegere a fenomenului istoric al vremii şi, în faptul de a-şi fi înzestrat eroul cu această percepţie. Voinţa lui este lege şi cine i se împotriveşte cade.

Romanticul Delavrancea a ştiut cu un simţ artistic deosebit să zugrăvească cu egală forţă pe bătrân şi pe voievod, pe om şi pe erou, în persoana lui Ştefan cel Mare.
Ca om, Ştefan nu e lipsit de obişnuitele păcate: are copii nelegitimi, pe Oana şi pe Rareş. Pentru că cei doi se iubesc, tatăl caută să împiedice incestul, îl trimite pe Rareş la mama sa pentru a afla adevărul iar faţă de Oana foloseşte un şiretlic de om bătrân şi bolnav, prefâcându-se că aiurează, comunicându-i in acest mod adevărul. Tot ca om, Ştefan trece prin torturi crâncene, dar nu-şi pierde aureola legendară pentru că cere să nu fie imobilizat în timpul amputării piciorului.
Personajul principal este mereu în centrul atenţiei, chiar şi atunci când nu se află în scenă, prin comentariul celorlalte personaje, toate secundare, create pentru a întregi figura monumentală a domnitorului.

Limbaj. Stil.

Din punct de vedere al mijloacelor de expresie Apus de Soare este o capodoperă oratorică. Repetarea lui „şi" sugerează năvala impetuoasă a unei anumite sonorităţi.

Epitetul caracterizator risipeşte ecoul. Retorismul este dublat de indicaţiile scenice amplificând atmosfera. Culoarea istorică este realizată prin intermediul unei atmosfere arhaicizate prin credinţe mistice, practici magice, superstiţii, semne prevestitoare ale unor evenimente funeste şi grave - nu prin limbaj. Este vorba de realizarea unui „realism istoric" înfăţişând mentalitatea arhaică a oamenilor trecutului; misticismul şi superstiţia fiind văzute ca o treaptă necesară în evoluţia umanităţii.

Drama impresionează prin plasticitatea limbii şi a stilului cu elemente cronicăreşti, prin puterea de evocare lirică a scriitorului într-un fel de liturghie patriotică, întru nimic scenică, dar sugestivă.

Apus de soare este piesa cea mai însemnată a trilogiei din care face parte, înscriindu-se ca o realizare importantă în rândul dramelor istorice, inaugurate de B.P. Hasdeu (Răzvan şi Vidră) şi V. Alecsandri (Despot-Vodă).


Tag-uri: literatura



Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :