"Dezlănţuirea oratorică este extraordinară, truculenţa sublimă, la nivelul poeziei lui V. Hugo şi M. Eminescu."
G. Călinescu

Cel mai strălucit orator al României contemporane, cum îl numea Titu Maiorescu, romantic visător şi fantast prin structură, receptând realismul şi naturalismul, pasionat de pictură şi de folclorul naţional, a debutat în 1883 cu nuvela de inspiraţie rurală Sultănica (motivul folcloric al zburătorului - analizează o dragoste nefericită).
Delavrancea este prozator şi dramaturg.

Proza lui Delavrancea cuprinde schiţe (Bunicul. Bunica) şi nuvele, din care se detaşează Domnul Vucea prin fineţea analitică a sufletului infantil.

Nuvelistica sa, cu infiltraţii naturaliste în unele dintre opere (Zobie, Milogul), propune tipuri umane : inadaptatul (Paraziţii, Linişte, Trubadurul), paraziţii sociali (Iancu Moroi, Paraziţii), dascălul pedant şi îngâmfat (Domnul Vucea), avarul (Hagi-Tudose - pe care a şi dramatizat-o).

Apariţia trilogiei istorice Apus de soare (1909), Viforul (1910) şi Luceafărul (1911) a constituit o veritabilă revelaţie în literatura noastră. Primele drame istorice fuseseră: Răzvan şi Vidra a lui B. P. Hasdeu (1867); Des-pot-Vodă de Al. Davila (1902).

In trilogia sa, Delavrancea evocă artistic momente din timpul voievozilor Ştefan cel Mare, Ştefăniţă şi Petru Rareş, titlurile pieselor fiind metaforice.

Elementul unificator al trilogiei este ideea dragostei de patrie, întruchipată în figura lui Ştefan, prezent, într-un fel sau altul, în toate cele trei piese ale trilogiei.

Acţiunea dramei Apus de soare este plasată Ia începutul secolului al XVI-lea, în ultimul an al domniei lui Ştefan cel Mare. Delavrancea deplasează accentul dramei de la conflictul exterior, al forţelor opuse, pe planul interior, psihologic al eroului.
Conturat în două ipoztaze, perfect verosimile, Ştefan omul şi domnul, realizarea artistică a personajului confirmă talentul lui Delavrancea. Meritul scriitorului constă în relevarea frământărilor acestui om de excepţie, dându-i o măreţie sublimă prin învingerea slăbiciunilor omeneşti.

Ca domn, Ştefan atinsese culmea gloriei, a superiorităţii şi a autorităţii sale necunoscute. Identificându-se cu interesele Moldovei, Ştefan a dus o politică înţeleaptă, sprijinindu-se pe mica boierime şi pe răzeşi, cin'stindu-l pentru credinţa faţă de domn şi ţară, făcând ordine şi legi drepte, centralizând puterea şi autoritatea deplină în scopul apărării ţării. De aceea, puţinii boieri uneltitori, ca paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr tremură la gândul săbiei scurtătoare de capete, punându-şi nădejdea în boala, bătrâneţea şi sfârşitul omului Ştefan.

Ştefan este copleşitor prin personalitatea sa, el îsi domină evident adversarii, care îi recunosc meritele.

Ca domn, el îşi păstrează neştirbit entuziasmul viteazului dintotdeauna. Va întreprinde expediţia din Pocutia. de unde se întoarce cu rănile vechi sângerânde (actul II, scena IV).

Conflictul psihologic se nuanţează şi devine puternic din momentul în care Ştefan află de uneltirile lui Ulea de la Oana, fiica sa naturală.

Convinşi că rana de la picior va grăbi sfârşitul voievodului, boierii uneltitori vorbesc despre domn ca aparţinând trecutului. Ei nu-i pot ierta voievodului reducerea privilegiilor, sprijinirea acestuia pe răzeşime sau pe cei pe care-i ridicase în ranguri pentru meritele lor,

Sabia domnitorului devine simbol, semn al puterii, al tronului - fapt de care Ştefan-Domnul este conştient.

Cuvintele patetice ale lui Ştefan exprimă într-o viziune apoteotică ideea de patriotism, un veritabil testament pe care-l lasă pentru totdeauna urmaşilor.

Vorbirea personajului are rezonanţe profetice. Metaforele grandioase îl conturează monumental, cu adânci ecouri, într-o linie ascendentă a dozării efectelor, atingând sublimul.

Domnul învinge slăbiciunile omului şi, pedepsindu-i exemplar pe uneltitori, face astfel ultimul act de dreptate în vederea îndeplinirii voinţei şi a misiunii sale politice.

Scena încoronării lui Bogdan, fiul voievodului, îl proiectează măreţ şi simbolic.

Vorbirea metaforică din monologul său interior iradiază lirismul. într-o atmosferă romantică, natura dezlănţuită marchează tumultul din sufletul voievodului.

Voinţa domnului e adânc legată de tradiţie: "S-a împlinit legea."

Gestul aruncării sabiei este şi el simbolic, susţinând ideea îndeplinirii voinţei autorităţii supreme în stat: "Ţi-ai împlinit menirea ca şi mine!".

Voievodul apare construit vizionar, exprimând idealurile de libertate şi de independenţă naţională ale poporului său, identificându-se cu acesta şi devenind un simbol.

Drama Apus de soare - spunea G.Călinescu - "este o capodoperă a dramaturgiei oratorice şi nu mai puţin o dramă de observaţie a tipicului, singura din literatura noastră în care acestea se unesc reciproc."

---

Tag-uri: barbu stefanescu-delavrancea, opera, geniu

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 21 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---