"Din toată activitatea dramatică a lui Delavrancea nu s-a putut menţine la suprafaţă decât trilogia. Deşi într-un fond fabulos şi poetic, Apus de soare trăieşte mai ales prin realitatea tipologică a eroului principal. S-a zis, şi pe drept cuvânt, că această dramă desfăşoară conflictul dintre o mare energie ce nu vrea să piară şi moarte".

George Călinescu

Barbu Ştefănescu Delavrancea desfăşoară o activitate bogată, concretizată prin povestiri şi piese de teatru,oglindind în trilogia istorică: Apus de soare, Viforul şi Luceafărul câteva pagini eroice din trecutul poporului nostru, respectiv perioada domniei lui Ştefan cel Mare, a lui Ştefaniţă Vodă şi a lui P etru Rareş.
Cea mai importantă dintre aceste piese rămâne Apus de soare, în care ni se înfăţişează ultima parte a domniei lui Ştefan cel Mare. Întors din bătălia de la Pocuţia, după ce îi învinsese pe polonezi, Ştefan cel Mare, bătrân şi bolnav, îşi simte sfârşitul aproape şi doreşte să orânduiască treburile Moldovei, dar intenţiile sale nu sunt în concordanţă cu cele ale câtorva mari boieri.

Despre aceeaşi bătălie scrie şi Vasile Alecsandri, în poemul istoric şi eroic Dumbrava roşie.

Revenit în capitala Moldovei, Ştefan cel Mare doreşte să-l instaleze pe tron pe fiul său Bogdan Vodă, care era viteaz şi patriot, dar un grup de boieri trădători, între care: paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr uneltesc împotriva lui Bogdan, pe motivul că acesta îşi pierduse în bătălie un ochi şi, fiind acum chior, nu corespundea tradiţiilor strămoşeşti ale Moldovei: ca pe tronul ţării să domnească un om întreg la trup şi la minte.

Pretextând acest obicei, cei trei boieri nu voiau, de fapt, ca pe tronul ţării să fie instalat un domnitor puternic şi dârz, intenţionând să-l aducă pe Ştefâniţă Vodă, fiul nevârstnic al lui Alexandru, primul băiat al lui Ştefan cel Mare, care murise de tânăr. Dacă l-ar fi instalat pe tronul Moldovei pe Ştefâniţă Vodă, care era încă un copil, cei trei boieri complotişti ar fi putut conduce ei, în locul acestuia, treburile ţării.

Ştefan cel Mare este operat la picior de un grup de medici italieni, care-i ard rana, după care domnitorul cade într-un leşin prelung. Boierii complotişti cred că el a murit şi atunci strigă în sfatul domnesc împotriva lui Bogdan Vodă. Ştefan cel Mare îşi revine din leşin şi se duce cu sabia în mână în sala tronului să facă el însuşi dreptate. Îi taie capul paharnicului Ulea, care strigase cel mai tare împotriva lui Bogdan Vodă, deci şi împotriva voinţei domnitorului. în felul acesta, reuşeşte să-şi impună, înainte de a muri, cu sabia în mână, voinţa.

Drama Apus de soare ne înfăţişează un personaj cu o structură morală puternică, deşi aflat la bătrâneţe şi în suferinţă, care ştie să rămână până la urmă demn în hotărârea sa. Boierii complotişti sunt descrişi în adevărata lor decădere morală, deoarece nu se prezintă ca nişte oameni curajoşi decât atunci când cred că Ştefan cel Mare a murit.

În acesta piesă de teatru, autorul reliefează un conflict puternic, personajul principal fiind dedublat de stări contradictorii: cea impusă de sufletul său, în care se simţea încă tânăr, şi cea determinată de starea lui fizică, fiind bătrân şi bolnav. Deşi această situaţie îi produce o serie de greutăţi, Ştefan cel Mare nu se lasă învins, reuşind, până la urmă, să-şi impună voinţa.

Interesantă este de urmărit în această piesă tehnica portretului - specifică genului literar al teatrului, în sensul că autorul nu-i face eroului o descriere directă, ca într-o naraţiune, ci indirectă: prin fapte, dialoguri, prin aprecierile celorlalte personaje, care-i atribuie domnitorului trăsături aureolate. Toţi cei din jur vorbesc, la început, despre anumite semne prevestitoare de rău - anticipând apusul soarelui Moldovei. Personajul însă este dârz şi drept; el vrea să le destăinue, în mod indirect, soţiei şi Oanei, anumite secrete îndelung păstrate; doreşte să-l înalţe pe tron pe cel mai vrednic dintre fiii săi, Bogdan; rabdă cu stoicism durerile operaţiei primitive ce i se face şi este capabil, cu ultimele puteri, să înfrângă opoziţia duşmanilor săi.
Titlul piesei Apus de soare este ales în mod metaforic, socotindu-se că, pentru Moldova, dispariţia lui Ştefan cel Mare este un adevărat apus de soare. Şi celelalte titluri ale trilogiei au un sens simbolic, punând în acord caracterul personajelor cu titlul ales de autor, Ştefaniţă Vodă fiind un adevărat vifor nestăpânit, pe când Petru Rareş este oglindit ca un luceafăr pentru viitorul ţării.

Barbu Ştefănescu Delavrancea ocupă un loc important în literatura noastră, alături de Vasile Alecsandri, cu drama istorică Despot Vodă, de Alexandru Davila, cu Vlaicu Vodă, ori de I. L. Caragiale, cu drama Năpasta, toţi aceşti autori reuşind să ne înfăţişeze diferite momente din istoria sau din viaţa socială a poporului nostru.

Despre acest temperament tumultuos, criticul literar Mircea Martin afirma: „Temperament tumultos, neliniştit, înzestrat cu o sensibilitate deosebit de receptivă la aspectul dureros al existenţei şi, dimpotrivă, la vibraţiile diafane ale sufletului uman, Delavrancea şi-a clădit întreaga operă pe opoziţia aceasta contrastantă, exploatăndu-i cu fineţe şi cu putere valenţele, potrivit unei viziuni care reunea o exactă percepţie a adevărurilor sociale şi a naturii mişcărilor psihologice".

---

Tag-uri: scriitor

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 08 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---