„Blandiana vine de undeva din Transilvania... si primele ei versuri au plăcut de la început prin nota lor delicat senzorială. Debutează în acelaşi an cu Ioan Alexandru şi la patru ani după primele cărţi ale Iui Nichita Stănescu şi Cezar Baltag. Sorescu publicase parodiile lui în 1963 şi tot în acelaşi an debutase şi Constanţa Buzea.

Curând (1965) apare, cu Mieii primi şi Adrian Păunescu. Unele teme, obsesii, mituri sunt comune, candoarea, jubilaţia în faţa miracolului vieţii, sentimentul de solidaritate cu universul şi toate celelalte ficţiuni ale adolescenţei - cum le-am zis odată - intră şi în poemele din Persoana întâia plural (titlul în sine vrea să sugereze identificar ea eului poetic cu destinul colectiv). "

Eugen Simion

Personalitate culturală (şi politică) de prestigiu - poetă, prozatoare, eseistă şi memorialistă - Ana Blandiana (Otilia Coman) se bucură de aprecierea unanimă a cititorilor, rămânând constantă în fruntea generaţiei sale, atât înainte de 22 decembrie 1989, cât şi după. Sensibilă, delicată, cu un talent incontestabil şi cu o aleasă cultură, preocupată de continua sa autoperfecţionare - poeta concurează în contemporaneitate cu personalităţile de odinioară ale Elenei Văcărescu şi Marthei Bibescu, evident, comparaţia ţinând seama de timpul şi de specificul cultural ale celor două etape.

Nu putem stabili decât asocieri aproximative, dar o vorbă înţeleaptă spune că istoria se repetă: nu identic, însă unele interferenţe sunt necesare pentru a trasa mai bine drumul evoluţiei unor personalităţi culturale româneşti, a le raporta la ansamblul literaturii universale.

Laureată a mai multe premii naţionale, printre care şi cel al Uniunii Scriitorilor Români, Ana Blandiana a fost încununată şi cu premiul Herder, oferit la Viena unor creatori de prestigiu din Europa - la noi fiind acordat lui Eugen Jebeleanu, Nichita Stănescu, Tudor Arghezi şi alţii.
Evident că un astfel de premiu nu este suficient pentru a stabili notorietatea unui om de cultură în oglinda dreaptă a timpului, dar, în cazul Anei Blandiana, deşi distincţiile respective i s-au acordat destul de tânără, premiile pe care le-a primit nu au făcut altceva decât să reliefeze şi să întărească realitatea: talentul, vocaţia şi bunele sale intenţii.

Astfel, cunoscută de tânără în cercurile literare ale studenţimii, în mare măsură datorită activităţii sale publicistice, ca redactor la Viaţa studenţească şi Amfiteatru, Ana Blandiana devine un port-drapel al generaţiei sale. Demnitatea de artist şi ţinuta sa civică o determină să nu facă nici un fel de concesii vechiului regim, deşi este recunoscută şi apreciată pentru talentul său, între altele, conferindu-i-se, în 1974, Premiul Academiei, după care i se facilitează o excursie prin Europa şi America, prilej cu care ţine rubrici permanente de consemnări în: România literară şi Contemporanul.

Dar nu vocaţia socială o va ridica pe Ana Blandiana în nemurire, ci operele sale literare, concretizate prin volumele: Persoana întâia plural, Călcâiul vulnerabil, Octombrie, noiembrie, decembrie, Calitatea de martor, Somnul din somn, Cele mai frumoase dintre lumile posibile, O discuţie Ia masa tăcerii, Coridoare de oglinzi, Sertarul cu aplauze şi altele.
O deosebită graţie feminină, asemenea Magdei Isanos, o curgere firească a cuvintelor de inspiraţie eminesciană, o gingăşie a florilor şi miresmelor, ca la Dimitrie Angnel, o nuanţare a amănuntelor şi a lumii minuscule, a gâzelor şi păsărilor, ca la Tudor Arghezi - toate acestea reunite într-o nouă alchimie a versurilor şi încă ceva mai mult caracterizează personalitatea artistică a Anei Blandiana: "Port aştrii toţi cu mine să le-arăt / Grădina pentru care să-ncălzaescă. /Şi munţii-mi cer să-i duc înspre pământul / Pe care să-şi zidească înălţimea. / Şi păsările se rotesc şi întreabă / Unde să-şi pună cuibul, şi nesfârşite turme / Unde să stea să se înmulţească" (întoarcere).

O mireasmă mioritică, înfrăţirea firească între om şi natură, o continuitate a vieţii dincolo de prima existenţă, tinzând spre unirea cu divinitatea. Poeta hipersensibilă personifică natura şi anotimpurile, pe care le invocă permanent să ia parte la propria ei existenţă: „Lasă-mi. toamnă, pomii verzi / Uite ochii mei ţi-i dau. / Ieri spre seară-n vântul galben / Arborii-n genunchi plângeau. // Lasă-mi, toamnă, cerul lin. / Fulgeră-mi pe frunte mie. /Astă noapte zarea-n iarbă / Încerca să se sfâşie" (Cântec).
Versurile acestea, devenite cântec, asemenea unor poezii ale lui Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Octavian Goga o situează deodată pe Ana Blandiana în rândurile acelor rapsozi naţionali care sunt într-atât de mult asimilaţi de propriul lor popor, încât creaţiile lor culte sunt percepute ca folclorice.

„Poezia Anei Blandiana - afirma Alexandru Philiphide - „inspiră simpatie şi încredere. Te îndeamnă s-o reciteşti şi trece deplin proba recitirii. Observ de asemenea cu mulţumire că ea nu se supune influenţelor vreunei mode literare. De aici şi absenţa oricărei poze. Cei mai buni poeţi din toate timpurile au simţit nevoia să se ferească de asemenea tentaţii şi în acest chip au rămas credincioşi lor înşişi şi poeziei adevărate. Este o calitate pe care, pe lângă cele pomenite deja, poezia Anei Blandiana o are din belşug şi care-i asigură şi mai bine trăinicia."

AVRAM IANCU

„Poezia nu mai e o îmbrăţişare tinerească a materiei în febra creaţiei, e o detaşare de lucruri, o scrutare îndelungă şi severă a lor. Darul de a cânta este tragic, poezia e o vină, o ispăşire şi poetul are soarta regelui Midas: tot ce atinge se preface în cuvinte. Se naşte, atunci, o poezie din meditaţia asupra posibilităţilor. "
Eugen Simton
Poezie cu tematică patriotică, deşi nu cea mai reprezentativă în creaţiile de bună factură ale Anei Blandiana, face parte din volumul Somnul din somn (1977), având ca temă „starea de intrare în rezonanţă cu absolutul... care topeşte într-o formulă nouă întreaga filieră romantică, simbolistă şi expresivă românească". (Aurelia Ilian, Limba şi literatura română).

O observaţie interesantă o face academicianul Eugen Simion, care afirmă că tonalitatea poeziei o situează „între voluptatea eminesciană a integrării în ritualurile cosmice şi teroarea biologică a sfârşitului"
În concepţia poetei, somnul reprezintă starea latentă a românilor din Transilvania, la un moment dat, adică o formă de veghe prezentă în vis, care-i ajută să învingă vicisitudinile acelui timp.

Eroul principal al poemului este Avram Iancu, simbolul unei înalte conştiinţe naţionale a românilor transilvăneni, în acea perioadă istorică, fiindu-ne înfăţişat încă din primul vers, „Dormind înaintează cântând din fluier stins" - deci sub forma tragică a ciobănaşului mioritic - prevestindu-şi un destin eroic, de care se fereşte prin reverie ori prin somn.

Acest destin poate fi preschimbat prin cântecul doinei, înfrăţit, prin tristeţe şi melancolie, cu bocetul. Dar eroul nu poate fi învins nici măcar în starea de somn relativă, de vreme ce craiul munţilor înaintează, iar „în urma lui se ară singur de cutremur pământul", reapărând sub chipul unui erou legendar, în urma căruia codrii „hohotesc nemuritori dezastre" - aluzie la puternicul efect social al acţiunii lui Avram Iancu împotriva asupritorilor neamului său şi a oştirilor lor puternice, de vreme ce „ar încolţi pământul scârbit războinici grei" (adică nici glia românească nu-i mai rabdă pe cei căzuţi împotriva lui). Dar, în urma sa, pământul „se seamănă cu oase vechi de domn" (autohtoni - antiteza: ei - noi). Apoi îl aflăm sub chipul unui „măreţ rege", conducând „o ţară-ntreagă transformată-n vis".

Observăm paralelele schimbărilor ipotetice ale eroului cu starea naturii şi sentimentele poporului: „în urma lui cresc codrii mari de plâns", „în urma lui se ară singur... pământul", în timp ce „struguri dulci se-mbată şi aţipesc în vis", iar „granele se culcă şi se sfârşesc în glie"... Pentru toate aceste transformări ale naturii, înfrăţită cu eroul, „ar fi destul îndemnul din fluier", rostit de el pe diferite tonalităţi, (de reliefat reluarea motivului cântecului din fluier din Mioriţa şi în basmele populare).

Cât privesc celelalte aspecte ale prozodiei şi ale realizării artistice, ele se înscriu pe linia normală a creaţiei Anei Blandiana. Ea este un glas reprezentativ şi de neuitat al generaţiei sale, al cărei talent îi conferă un rol de frunte în rândurile celor mai de seamă lirici contemporani.

AR TREBUI

Poetă, prozatoare, eseistă, implicată puternic în mişcarea de redeşteptare culturală şi socială de după 1989, o perioadă aflată în fruntea Convenţiei Democratice, revenind apoi la uneltele sale lirice, Ana Blandiana cultivă o creaţie emotivă, muzicală şi filosofică.
Ar trebui, poezie publicată în volumul Călcâiul vulnerabil exprimă un optativ ideal: Ar trebui să ne naştem bătrâni /să venim înţelepţi / să fim în stare să hotărâm / soarta noastră în lume.

Imaginativ, autoarea inversează etapele vieţii: "Apoi să ne facem tineri, mai tineri mergând / Maturi şi puternici să ajungem la porţile creaţiei." Acolo s-ar afla culmile de împlinire ale vieţii, dar drumul invers va continua spre adolescenţă şi copilărie, „ devenind tot mai mici, / Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu..."

Reîntoarcerea în natură, la elementele esenţiale ale vieţii nu este altceva decât o recunoaştere a faptului că circuitul are loc, de fapt, printr-o continuă rotire, de parcă am împlini visul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte...

---

Tag-uri: poeta, prozatoare

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 08 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---