Această poezie, apărută pentru prima dată în Curierul românesc nr. 9, din 4 februarie 1844, este o capodoperă a genului. Balada se distinge printr-o excepţional de bine inspirată preluare a mitului folcloric al Zburătorului, cu scopul de a înfăţişa poetic, suav ivirea sentimentului dragostei la fetele de vârstă puberă. Eminescu însuşi, intuind valoarea poetică a acestui mit, urmează pe Heliade, atunci când în Călin -file din poveste îl foloseşte pentru a idealiza dragostea fetei de împărat.

Cauza dragostei rămâne un mister de nepătruns, o boală a cărei pricină e greu de înţeles şi ale cărei efecte fizio-psihologice sperie fetele ajunse în pragul feminităţii: pieptu l se zbate, pe sân apar vineţele, un foc interior alternează cu fiori reci, buzele ard, obrajii devin palizi, ochii se învăpăiază de lacrimi şi plâng fără motiv aparent, inima cere un nu-şti-ce, braţele simt nevoia unei îmbrăţişări. Nu analiza psihologică, aşa cum s-ar părea, dă valoarea poeziei, ci notaţia în stil direct, tânguirea înfiorată şi naivă a fetei care se adresează mamei:
Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate, Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc; Un foc se-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate, Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!

Ah! inima-mi zvâcneşte!... şi zboară de la mine! Îmi cere... nu-ş ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da: Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine; În braţe n-am nimica şi parcă am ceva:
Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează. Şi nici nu prinz de veste când singură mă strâng, Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi văpăiază, Pornesc dintr-înşii lacrămi şi plâng, măicuţă, plâng.

Atât prin modul cum este introdus mitul folcloric în poezia cultă, dar şi, în genere, prin cântarea idilicului rural în înţelesul superior al cuvântului, Heliade precede nu numai pe Eminescu, dar mai ales pe Coşbuc. Cu toate acestea, lirismul eliadesc este mai puţin obiectiv faţă de cel coşbucian. Romantic, ca şi Victor Hugo, care într-una din baladele sale cânta de asemenea Silful1 (tot un fel de Zburător), Heliade desfăşoară un lirism mai cuprinzător şi mai profund decât acela al lui Coşbuc, pentru că e filtrat prin prisma subiectivă a artistului, e mai romantic. Formula eliadescă a baladei se apropie - de altfel, ca şî a lui Coşbuc - de aceea configurată de poeţii germani Goethe şi mai ales Uhland2, deşi punctul de plecare se află în Victor Hugo, pentru că însuşi Victor Hugo modificase - influenţat de germani - conceptul de baladă în sens de poem cu subiect mai mult sau mai puţin fantastic şi mitologic.

1. O interesantă prelucrare a baladei hugoliene Le Sylphe a dat poetul Costache Stamati în Zburătorul la zebre (v. Muza românească, E.P.L., 1968).

2. Ludwig Uhland (1787-l862). A rămas celebru prin Baladele sale cu subiecte medievale şi populare, unele inspirând muzica lui Schubert.

Ritmul de baladă cultă vine de acolo că propoziţiile capătă -chiar în stilul direct- o curgere melopeieă, prin revenirea în chip de refren a câte unui vers sau a câte unei strofe întregi. Acest cantabile baladesc (realizat perfect în planul artei noastre muzicale de Ciprian Porumbescu), care accentuează lirismul, este apoi contrapunctat, în a doua secvenţă a poemului, de cadrul naturii, una dintre cele mai frumoase evocări descriptive ale înserării rustice, Heliade anticipând, cu strălucire, pe Eminescu din Sara pe deal şi pe Coşbuc din Noapte de vară.

Bucolicul de nuanţă neoclasică se îmbină - de astă dată în chip armonios - cu romantismul evocator de imagini vesperale într-un tablou de gen, de o solemnitate gravă: soarele asfinţeşte, cumpenele fântânilor cheamă „a satului cireada", „vitele muginde" păşesc la „jgheab întins" aerul serii vibrează „de tauri, grea murmură", viţeii aleargă la ugerul vacilor, care, sub „fecioreasca mână" (imagine deosebit de graţioasă, în stil pastoralist), face să se auză susurul laptelui în şiştar. în sfârşit, zgomotele se pierd în noapte şi stelele apar una câte una:

Încep a luci stele rând una câte una Şi focuri în tot satul încep a se vedea; Târzie astă-seară răsare-acum şi luna, Şi, cobe, câteodată, tot cade câte-o stea.
Dar câmpul şi argeaua câmpeanul osteneşte Şi după-o cină scurtă şi somnul a sosit. Tăcere pretutindeni acuma stăpâneşte Şi lătrătorii numai s-aud necontenit.
E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei Veşmântul său cel negru, de stele semănat, , Destins coprinde lumea, ce-n braţele somniei Visează câte-aievea deşteaptă n-a visat.

Tăcere este totul şi nemişcare plină; În câncec sau descântec pe lume s-a lăsat; Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină, Şi apele dorm duse, şi morile au stat.

Impresia de solemnitate şi vrajă provine din câteva îmbinări de cuvinte, epitete şi metafore gândite mai mult după metoda clasică decât după cea romantică: stelele lucesc rând una câte una, luna răsare târzie; noaptea este naltă şi veşmântul ei negru, semănat cu stele, cuprinde ca o mantie imensă lumea în braţele somniei. Construcţia sintactică fără pe la acuzativ aminteşte, de asemenea, clasicismul:
Dar câmpul şi argeaua câmpeanul osteneşte, ca şi metonimia din versul:
Şi lătrătorii numai s-aud necontenit.

Câte un vers sună sentenţios:

Tăcere este totul şi nemişcare plină. Altul, prin repetiţii de cuvinte din aceeaşi rădăcină, creează armonii şi produce farmecul înţelesurilor prime, etimologice:

În cântec sau descântec pe lume s-a lăsat. Personificările chiar, in acest context, sunt pline de sugestii şi prospeţime: frunza nu mişcă, vântul nu suspină, apele dorm duse, morile au stat.
Este evident că elementele de clasicism întârziat, pe care Heliade le împrumută din poezia, cam convenţională, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, sunt reintegrate şi făcute fertile prin ancorarea lor în peisajul românesc. Motivul iniţial al zburătorului revine în cea de-a treia parte a poemului, tot aşa, în stilul direct al suratelor care şuşotesc despre spiritele ce bântuie nopţile:

Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi, împeliţatul! Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu! Şi drept pe coş, leicuţă! ce n-ai gândi, spurcatul! Închină-te, surato! - văzutu-l-ai şi tu?

Balaur de lumină cu coada-nflăcărată, Şi pietre nestemate lucea pe el ca foc. Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată,
Dar lipsă d-a lui dragosti! departe de ăst loc.

Fata mare trebuie să fugă de iubit ca de foc, pentru ca începe să viseze, visul se preface apoi în lipitură şi lipitura-n zmeu1(Zmeul-zburător va apărea la Eminescu în Fata in grădina de aur, prelucrare în versuri după basmul lui Richard Kunisch bas Madchen in Goldenen Garten, prelucrare din care va rezulta apoi Luceafărul. Dar şi în Călin -file din poveste.):

“Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură, Nici rugi nu te mai scapă. Ferească Dumnezeu!

Urmând lui Iancu Văcărescu din Primăvara amorului, Peaza bună, Pează rea, Ielele, dar şi poeţilor din generaţia sa -Bolintineanu (cu Mihnea şi baba), Alecsandri (Baba Cloanţa, Andrii Popa, Strunga etc), Costache Stamati şi alţii -, specia baladei, ilustrată de Heliade, va străluci, la Eminescu, la Coşbuc, la Goga, apoi şi la Ion Barbu (Riga Crypto şi lapona-Enigel), Miron Radu Paraschivescu, Radu Stanca şi la mulţi alţii din generaţia de după Nicolae Labiş.

---

Tag-uri: poezie

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 23 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---