FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 768
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Vasile Alecsandri- Pasteluri

Tag-uri Populare


literatura   poezie   roman   poet   scriitor   proza   nuvela   poem   comedie   comentariu   opera literara   drama   basm   teatru   romantism   roman realist   curent literar   gramatica   personaje   istorie   comunicare   prozator   filozofie   caracterizare   opera   balada   genul epic   genul epic in proza   procedeu stilistic   roman subiectiv   naratiune   autor   dramaturg   pastel   povestire   genul dramatic  

All Tags

Famous Forum

 

Vasile Alecsandri- Pasteluri

 Q:   Intreaba despre Vasile Alecsandri- Pasteluri       
Vasile Alecsandri- Pasteluri „Ş-acel rege-al poeziei, vecinie tânăr şi ferice, Ce din frunză îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice, Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri, Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază, Acum secolii străbate, o minune luminoasă, Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri. Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripi albe, Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe, Cu zămbirea de virgină, cu glas blând, duios, încet, El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele, O aşază-n tron de aur să domnească lumi rebele Şi iubind-o fără margini, scrie visul de poet. "

Mihai Eminescu

Niciodată până azi, în Istoria literaturii române, un poet n-a scris cuvinte mai frumoase despre un confrate, aşa cum a facut-o Mihai Eminescu despre Vasile Alecsandri.

Contemporani în cea mai mare parte a vieţii lor, Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu, uniţi prin sentimente de dragoste de neam, respectându-şi reciproc opera, n-au fost, totuşi, prea diferiţi; în timp ce bardul de la Mirceşti devenise reprezentantul cel mai de seamă al generaţiei de scriitori de la 1848, poetul nepereche venea ca un sol al noului val cultural; primul îndeplinea patrioticul program al Daciei literare, celălalt aducea în literatura română filosofia şi cultura europeană, exigenţa artistică impusă de Convorbiri literare, cultivate de Eminescu apoi cu talent genial, încât în urma sa a rămas o vreme un gol de creativitate, nemaiputându-se progresa cu adevărat decât atunci când alte generaţii de scriitori au înţeles că nu-l pot imita cu adevărat, nici întrece şi că singura lor şansă ar fi să scrie altfel, ceea ce au şi făcut Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi Ion Barbu - fiecare elaborând noi modele de creaţie.

Chiar Titu Maiorescu, seismograful cel mai sensibil al epocii, anticipativ şi receptiv al actului cultural de valoare, fără a diminua meritele lui Vasile Alecsandri, dar şi fără a lăuda prea tare pe Mihai Eminescu, scria în Direcţia nouă în poezia şi proza română: ,Jn fruntea noii mişcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută, poetul Doinelor şi Lăcrămioarelor, culegătorul cântecelor populare, păruse a-şi fi terminat chemarea literară. Şi nici atenţia publică nu mai era îndreptată spre poezie; o agitaţie stearpă preocupa toate spiritele. Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernii grele ce o petrecea izolat în literatura ţării sale, poetul nostru reînviat ne surprinde cu publicarea Pastelurilor." Asupra acestora vom reveni, ele formând principalul subiect al analizei de faţă, nu înainte însă de a vedea ce afirma Titu Maiorescu despre Mihai Eminescu: „7a-năra generaţie română se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu.

Se cuvine dar să ne dăm seama de partea caracteristică a acestei opere şi să încercăm totodată a fixa individualitatea omului care a personificat în sine cu atâta strălucire ultima fază a poeziei din zilele noastre". Şi, după ce o face, cu mare fineţe, adaugă: "Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al douăzecilea sub auspiciile geniului lui şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti". (Eminescu şi poeziile lui, 1889).

Conştient sau nu de asemănarea dintre cei doi, de apropierea sau opoziţia făcute de contemporanii lor, Vasile Alecsandri nu a întârziat însă ca să recunoască meritele artistice ale poetului de la Ipoteşti. în răspunsul versificat, Unor critici, el afirma cu demnitate şi decenţă: "E unul care cântă mai bine decât mine? /Cu-atât mai bine ţării şi lui cu-atât mai bine /Apuce înainte ş-ajungă cât mai sus /La răsaritu-i falnic se-nchină al meu apus".

Am încercat acesta scurtă problematizare, cu privire la viaţa şi opera a doi dintre cei mai de seamă poeţi români, pentru a înţelege că astăzi, distanţaţi în timp şi desprinşi de patimile contemporanilor lor, putem afirma cu certitudine că, deşi suntem de acord că Mihai Eminescu rămâne creatorul român neegalat din toate timpurile, nu putem nega totuşi şi nici diminua meritele culturale şi literare ale lui Vasile Alecsandri.

Reprezenant al generaţiei sale, cu studii (deşi neterminate) la Paris şi cu o bogată lectură naţională şi în limba franceză, culegător de folclor, prieten şi coleg de idealuri cu Alecu Russo, Mihai1 K.ogălniceanu, Costache Negruzzi, Ion Ghica, Nicolae Băl-cescu şi chiar Alexandru Ioan Cuza, în favoarea căruia renunţă la candidatura pentru tronul Moldovei, deputat în divanul ad-hoc şi ambasador în Franţa, considerând că îşi susţine mai bine astfel prietenul şi neamul, cântăreţ al celor mai de seamă evenimente politice şi istorice din trecutul poporului nostru (revoluţia de la 1848: Deşteptarea României; Unirea Principatelor: Hora Unirii; Războiul de Independenţă: Ostaşii noştri; Răscoala ţărănească: Plugul blestemat), Vasile Alecsandri ocupă un loc de frunte în mişcarea culturală şi literară a epocii sale.

În câteva dintre speciile şi genurile literare cunoscute, desfăşoară o activitate de pionierat. Astfel, după Ion Neculce, cu ale sale O samă de cuvinte, este primul culegător temeinic de folclor literar în versuri (Poezii poporale, Balade, Cântice bătrâneşti); în domeniul teatrului, străbate întreaga fază de copilărie a acestui gen, de la Cânticele comice (Barbu lăutarul, Farmazonul din Hârlău), la drame (Despot-Vodă, Fântâna Blanduziei, Ovidiu) şi comedii (Chiriţa în provincie, Chiriţa la Iaşi).
Este unul dintre întâii autori de legende istorice (Dumbrava roşie) sau folclorice (Legenda rândunicii), al unor nuvele şi povestiri (Buchetiera de la Florenţa, Balta Albă, Istoria unui galbân şi a unei parale), printre scriitorii de memorialistică de călătorie (O plimbare în munţi, Călătorie în Africa) iar, împreună cu Ion Ghica, cultivă scrisoarea literară (Vasile Porojan), are un început de roman (Dridri), marcând astfel etape crescende şi bine definite în evoluţia literaturii noastre.
Numit, după cum am arătat, de Mihai Eminescu, rege al poeziei, considerân-du-se el însuşi un fel de Ovidiu român (în piesa Ovidiu), după cum afirmă profesorul universitar Ion Rotaru, apreciat de Titu Maiorescu mai ales pentru pastelurile sale, Vasile Alecsandri rămâne şi întemeietorul acestei specii literare, a cărei definiţie, se afirmă, că ar fi dat-o el însuşi. Pastelul este o specie a genului liric binecunoscută - în această formă - se pare că numai în literatura română, creată şi dusă la celebritate de Vasile Alecsandri, în ultimii ani ai vieţii.

Ciclul de versuri care i-a dat numele volumului este chiar de Pasteluri, cele mai multe poezii fiind publicate între 1868 şi 1869, în Convorbiri literare, de unde şi entuziasmul cu care le primeşte Titu Maiorescu.

Pastelul preia de la poezia descriptivă a vechilor romantici nu numai ideea corespondenţei dintre sentimentele oamenilor şi tablourile naturii înconjurătoare, ci şi pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mişcător al marilor cicluri ale naturii, al anotimpurilor. Pastelul, ca specie literară, supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic etapei de creaţie post-romantice, încercând s-o apropie de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul, ca desen, înseamnă un tablou în creion moale, uşor colorat, pastelat; după cum descrierea unui chip omenesc se numeşte portret iar o descriere în proză tablou ori peisaj.

În aceste poezii, se manifestă preocuparea pentru împlinirea unor exigenţe specifice: compoziţie, colorit, echilibru, caracterul mai mult static.
Dintre pastelurile lui Vasile Alecsandri, amintim: Serile la Mirceşti, Malul Siretului, Balta, Iarna, Noaptea şi altele.

Dacă am reconstitui trăirile poetului cu referire la biografia sa, conducându-ne după operele reprezentative, atunci Pastelurile lui Vasile Alecsandri reflectă starea de spirit a omului de dincolo de amiaza vieţii; unii istorici literari susţinând că la mijloc ar fi o influenţă din partea Junimii, invocând corespondenţa bardului de la Mirceşti cu Iacob Negruzzi şi cu Titu Maiorescu. „Cert este, afirmă profesorul universitar doctor îon Rotaru, în Comentarii şi analize literare, că o dată cu pastelurile sale, versul lui Vasile Alecsandri începe a câştiga mult în acurateţe şi eleganţă, printr-o mai atentă şi laborioasă şlefuire."

La aceste afirmaţii, am putea adăuga şi faptul că, scrise la bătrâneţe, deci după o bogată experienţă creatoare, pastelurile pot constitui şi un studiu de ultimă finalizare a operei poetului, un fel de cântec de lebădă, rostit acum şi aici - exprimat cu ajutorul unor imagini specifice, referire directă la Mirceşti, ca şi cum poetul, simţindu-se alunecând spre moarte, ar vrea să-şi raporteze numele la locurile natale cele mai îndrăgite.

Este un alt fel de gest: artistic făcut - dar asemănător în simţămintele sale cu cel al lui Dan, căpitan de plai, din poemul cu acelaşi nume, a cărei ultimă dorinţă îngăduită de Ghirai, hanul tătarilor, care-l ţinea prizonier de război, a fost să-şi mai sărute o dată pământul natal: „Sărmanu-nghenunchează pe iarba ce străluce, / îşi pleacă fruntea albă, smerit îşi face cruce / Şi pentru totdeauna sărută ca pe-o moaşte /Pământul ce tresare şi care-l recunoaşte." (Dan, căpitan de plai).
Eroul şi poetul se întâlnesc pe aceleaşi clape de pian ale sufletului uman, simţămintele rămânând ale lui Vasile Alecsandri.

Serile de la Mirceşti exprimă în mod firesc aceste trăiri şi nu considerăm că am putea face o analiză a Pastelurilor lui Vasile Alecsandri omiţând acest titlu din referirile noastre. Pastelul se deschide cu prezentarea unui cadru interior: cel al camerei de lucru a poetului, descrierea concurând parcă subtil cu acel tablou, din albumul său, atât de cunoscut nouă: "Perdelele-s lăsate şi lampele aprinse; /In sobă arde focul, tovarăş mângâios / Şi cadrele-aurite ce de păreţi sunt prinse / Sub palida lumină apar misterios". Peisajul înconjurător e înfăţişat din lăuntru în afară, retragerea în sine şi în magia amintirilor făcându-se spre o lume de basm: Jar eu retras în pace, aştept din cer să vie, / O zână drăgălaşă cu glasul aurit - descrierea asemănătoare celei înfăţişate de Octavian Goga, în Plugarii: „Când doarme plugul pe rotile, /în pacea serilor de toamnă, /La voi coboară Cosânzeana, /A visurilor noastre doamnă. / Vin crai cu argintate coifuri /Şi-n aur zânele bălaie: /Atâta strălucire-ncape /In bietul bordeiaş de paie".

Tot un cadru de basm, specific românesc, cu Feţi-Frumoşi şi zâne blonde întâlnim şi la George Coşbuc, în Nunta Zamfirei: „Şi alţii, doamne! Drag alint /De trupuri prinse-n mărgărit / Ce fete dragi! Dar ce comori /De rochii lungi ţesute-n flori! / Iar hainele de pe feciori / Sclipeau de-argint".

Exprimând aceeaşi dragoste faţă de folclor, mergând până la prelucrarea unor motive populare, Mihai Eminescu, în Călin (file de poveste), reia tema la un colorit descriptiv superior, aşa cum întâlnim în înfăţişarea nunţii fetei de împărat cu tânărul Călin: "Îi foşnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii / Faţa-i roşie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii, /La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale, / Care-i cade peste braţe, peste umerele goale. /Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă, /Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă"'. (Sublinierile ne aparţin, pentru a demonstra asemănarea descrierilor unui anumit tip de Ileana Cosânzeana).

Am încercat câteva elemente de literatură comparată pentru a sublinia ideea că marii lirici ai unei culturi naţionale se pot întâlni uneori în teme comune, ori motive asemănătoare, brodând, fiecare în felul lui, ceea ce este numai esenţa naţională, fără a considera aceasta ca o contaminare ori ca o reluare tematică.
Revenind la pastelul lui Vasile Alecsandri, vom remarca, în continuare, nu un aer vesel ori de petrecere, ca la Mihai Eminescu sau George Coşbuc, ci, mai degrabă, unul nostalgic, ca la Octavian Goga. Bardul de la Mirceşti îşi aminteşte de chipurile dragi din tinereţe: „Frumoasă, albă, jună, cu formele rotunde, / Cu pulpa mărmurie, cu sânul dulce val, / Ea pare Zea Venus când a ieşit din unde / Ca să arate lumii frumosul ideal". (Urmăriţi cu atenţie descrierea, suita de epitete - vom constata că Vasile Alecsandri îl anunţă pe Mihai Eminescu, fiindu-i un demn înaintaş, iar acesta preia procedeele şi le amplifică la nivelul talentului său; vedeţi substantivul Zea pentru zeiţă; înfăţişarea carnală a formelor rotunde ale iubitei ne conduce la gândul că poetul nu era chiar bătrân şi că dorinţele sale erau cât se poate de lumeşti).

Autorul nu se opreşte însă asupra acestor imagini, schimbând cadrul cu o abilitate cinematografică (despre care nu ştia în vremea aceea, fiind vorba doar de un instinct artistic), evocând şi alte personaje: „Un june-n floarea vieţii, strângând o spadă ruptă, / Ţinteşte ochii veşteji pe-a veşniciei porţi". (Splendidă metaforă pentru moarte, aluzie la ostaşii de la 1877, cântaţi de el în Eroii de la Plevna).
Amintirile poetului aleargă nu numai în timp, ci şi în spaţiu, evocând frumoa-selele oraşe pe care le-a vizitat în tinereţe: „Veneţia, regina ce-n marea sa oglindă / Făr-a vedea pe frunte-i splendoarea din trecut". (Mihai Eminescu: „S-a stins viaţa falnicei Veneţii, /N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri; /Pe scări de marmură, prin vechi portaluri, /Pătrunde luna, înălbind păreţii". Veneţia; acelaşi comentariu despre transferul motivelor ori a temelor comune).
Dar poetul revine în cadrul intim al camerei de lucru, unde focul arde domol în sobă, lampa îşi micşorează lumina şi un căţeluş drăgălaş saltă pe genunchii lui. Gingăşia acestui tablou încheie o seară de reverie.

În pastelul Mezul iernei, poetul ne prezintă tabloul unei nopţi când gerul este „amar, cumplit / Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit". Împietrirea naturii sub asprimea frigului îl determină pe autor să-şi îndrepte privirile spre sat, unde zăreşte fumurile din coşurile caselor: „Ca înaltele coloane unui templu maiestuos", sprijinind bolta cerului. Privitorului i se pare un tablou fantastic, în care stelele ard ca nişte făclii veşnice, iar munţii sunt asemănători unor altare. În cadrul acestui tablou static intervine, în final, mişcarea, prin prezentarea unui lup care aleargă după prada înspăimântată.

În poezia Iarna ne este zugrăvit un alt tablou specific acestui anotimp, iar momentul final este însufleţit de „o sanie uşoară care trece peste văi /În văzduh voios răsune clinchete de zurgălăi". Observăm că aici prezenţa omului este mai puternică, dându-i o aureolă luminoasă.

În pastelul Malul Şiretului autorul ne descrie un peisaj specific, în pragul dimineţii, când aburii nopţii se ridică asemenea unor fantasme, iar Siretul curge „ca un balaur / Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur". Autorul se duce şi se aşează pe malul apei, pentru a-i admira frumuseţea şi a-i urmări alunecarea, valurilor.
Ne sunt descrise sălciile pletoase, care se apleacă peste barcă, peştii care se înalţă după gâze, raţele sălbatice care se abat din zborul lor, în timp ce gândirea poetului „furată, se tot duce-ncet la vale", unde zăreşte „o şopărlă de smarald", care „Cată ţintă, lung la mine, părăsind nisipul cald'.

Tot un peisaj de la marginea apei este înfăţişat şi în pastelul Balta. Aceasta este ascunsă sub un văl de mister, "Aşteptând voiosul soare ca pe-un mire luminos". Privitorul observă fiecare mişcare, deşteptarea vrăbiilor, care încep să ciripească, şi înălţarea cârdurilor de raţe. El se află într-o luntre care alunecă printre tufişuri. între vietăţile de pe mal şi din apă se răspândesc "fiori de moarte", la gândul că vânătorul ar putea să le facă vreun rău, dar un bâtlan le spune: „Nu-i peirea lumii... vânătorul e poet". Personificarea finală aduce o notă de umor în cadrul pastelurilor, arătând că singura preocupare a poetului este nu să vâneze păsări sălbatice, ci imagini artistice, cu ajutorul cărora să-şi alcătuiască versurile.
Anotimpul primăverii este oglindit în pastelul Noaptea, unde autorul zăreşte în depărtare un foc tainic, asemănător cu „un ochi roşu de balaur". El se întreabă dacă la acest foc se află vreo ceată de voinici ori sunt păstorii adunaţi la sfat. Elementele reale se împletesc cu cele imaginare şi amintesc de vremurile de demult, când sunau buciumele din deal în deal, chemându-i pe români la luptă împotriva cotropitorilor.

Acum însă viaţa e liniştită, „ţara doarme în nepăsare / Când şi când un câne latră la o umbră ce-i apare / Şi-ntr-o baltă mii de broaşte în lung cor oră-căesc, / Holbând ochii cu ţintire la luceafărul ceresc". Observăm că, prin reluarea unor imagini, pastelurile lui Vasile Alecsandri oglindesc peisaje dintr-un spaţiu apropiat, care amintesc unele de altele. Aşa, de exemplu, în poezia Noaptea sunt reluate imagini din pastelurile Balta şi Malul Siretului, privite într-un alt anotimp, ori într-o altă perioadă a zilei. Pastelurile Iarna şi Mezul iernei reprezintă două tablouri ale aceluiaşi anotimp, ca dovadă a dragostei pe care autorul o are faţă de natura înconjurătoare a locurilor natale.

Pastelurile lui Vasile Alecsandri rămân nemuritoare în literatura noastră prin frumuseţea lor şi prin dragostea pe care autorul o manifestă faţă de natură. El deschide în cultura noastră seria pastelurilor, în care se remarcă Şt. O. Iosif, George Coşbuc, Ion Pillat. Comparând pastelurile lui George Coşbuc cu cele ale lui Vasile Alecsandri, vom constata că ale poetului de Ia Hordou sunt mai dinamice decât ale bardului de la Mir-ceşti: La George Coşbuc, viaţa intervine prin prezenţa omului, pe când la Vasile Alecsandri prin cea a păsărilor, a gâzelor ori a animalelor şi, de obicei, în ultima strofă.

Revenind la problematizarea raportului dintre Mihai Eminescu şi Vasile Alecsandri, mai adăugăm că, deşi Alecsandri reprezintă un trecut romantic şi naţional, Eminescu e solul romantismului european şi reprezintă viitorul poeziei româneşti (raportat la etapa respectivă). Nu vom uita însă că Vasile Alecsandri a câştigat unul dintre marile trofee poetice ale vremii: premiul de la Montpellier, al popoarelor de limbi romanice, pentru poezia Cântecul gintei latine, ceea ce dovedeşte că prestigiul său în contemporaneitate era bine stabilit.

„Fiindcă scriitorul a fost de-o fecunditate uimitoare - afirmă criticul literar Pompiliu Constantinescu - şi fiindcă n-a avut temperament complex, s-a desfătat, aş zice, mai curând, s-a distrat cu cele mai variate alcătuiri: a cules şi prelucrat poezia populară şi a imitat (ca în Doine); a versificat, cu uşurinţă, legendele şi baladele fantastice, din izvor folcloric; a suspinat şi a ciripit erotic, afectat de iubirea romantic trăită şi tot romantic încheiată pentru Elena Negri; a desfăşurat exerciţii retorice în jurul marilor momente istorice şi a omagiat, fără suflu poetic, eroismul ostaşilor noştri în războiul pentru independenţă, a notat graţios aspecte din natura ţării în Pasteluri, a compus numeroase jocuri dramatice, de la canţoneta sau cântecelul naiv şi pitoresc, până la comedia socială, comedia de caracter, drama socială şi istorică; a încercat nuvela romantică, patetică şi melodramatică, proza memorialistică, fie de interes istoric, cum sunt referatele literare despre misiunile lui diplomatice, fie de agreabil impresionism, cum sunt impresiile de călătorie în ţară şi peste hotare".


Tag-uri: pastel, poezie



Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 07 November '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :