În general, prin epoca paşoptistă se înţelege perioada dintre 1830 şi 1860, interval în care literatura română realizează o trecere treptată de la formula clasică, la cea romantică, cele două curente literare coexistând în operele tuturor scriitorilor din perioadă. Conştiinţa unităţii naţionale se regăseşte în lupta pentru emanciparea culturală a neamului românesc şi acum încep să se dezvolte învăţământul, presa, teatrul, societăţile culturale etc.

Primul manifest al romantismului românesc îl reprezintă Introducţia la Dacia literară a lui Mihail Kogălniceanu (1840), care va sta la baza curentului naţional-popular cunoscut sub numele de paşoptism.

Reprezentanţi: Vasile Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Vasile Cârlo va, Andrei Mureşanu, Dimitrie Bolintineanu, George Bariţiu ş. a.

Încadrarea în epocă

Ion Heliade Rădulescu (1802-l872) este una dintre personalităţile proeminente ale generaţiei paşoptiste şi unul dintre promotorii culturii româneşti: înfiinţează şcoli, predă matematică, gramatică şi retorică, editează ziare, este autorul unor serii de studii şi articole despre limbă {Gramatica românească - 1828), traduce din Moliere, Voltaire, Victor Hugo şi alţii.

Poezia sa ilustrează o diversitate tematică; poetul a încercat toate speciile genului liric din dorinţa de a oferi modele şi de a stimula talentele vremii. Primele poezii sunt elegii, ode, meditaţii pe teme romantice: curgerea timpului, deşărtăciunea vieţii, istoria ca izvor al regenerării morale, evocarea trecutului glorios al neamului, rolul creatorului de artă în societate, surprinderea naşterii sentimentelor umane.

Temă. Elemente de structură şi compoziţie.

Filonul romantic coexistă cu cel autohton, al mitologiei populare. Din aceasta din urmă se naşte capodopera sa lirică Sburătorul. Această poezie este publicată pentru prima dată în Curierul românesc în 1844. Prin structura epică a textului, poezia aparţine baladei.

I. H. Rădulescu preia mitul folcloric al „sburătorului" cu scopul de a surprinde poetic naşterea sentimentului erotic. Formula baladei se apropie de conceptul lui V. Hugo, care, influenţat de poeţii germani, consideră ca balada este un poem cu subiect mai mult sau mai puţin fantastic şi popular. Ritmul de baladă cultă este dat de melodicitatea versurilor, prin reluarea lor în chip de refren. Structura sa epică are trei părţi: prima se constituie într-un monolog liric, o confesiune romantică prin care autorul surprinde stările incerte, labilitatea stării psihice a fetei, dată de tensiunea sufletească, de senzaţiile contradictorii trăite. Cauza „bolii" rămâne un mister şi, ca atare, trebuie dezlegat cu ajutorul leacurilor şi al vrăjilor.

Limbaj. Mijloace şi procedee artistice.

Valoarea acestei poezii este dată de notaţia în stil direct. Limbajul popular se caracterizează prin folosirea frecventă a substantivelor în vocativ, prin repetiţii, prin forme verbale regionale (auz, sar), prin folosirea unor expresii populare (alde, prinz de veste, colea, ici, leac...). Poetul surprinde gradat instalarea sentimentului erotic, folosind antiteza, interogaţia, exclamaţia, vocativul. Toate acestea contribuie la surprinderea unei atmosfere care se precipită, devine tensionată.

In cea de-a doua parte, se îmbină armonios elementele clasiciste cu cele romantice, în evocarea lirică a unui tablou solemn al naturii. Soarele asfinţeşte, cumpenele fântânilor cheamă „a satului cireada", „vitele muginde păşesc la jgheab întins", aerul serii vibrează „de tauri grea murmură"- un fermecător tablou pastoral.

Realizat prin acelaşi procedeu al gradării, acest moment întruneşte toate calităţile unui pastel. Impresia de solemnitate şi vrajă provine din câteva îmbinări de cuvinte, epitete, metafore care ţin mai mult de clasicism decât de tehnica romantică: stelele lucesc „rând una câte una", luna răsare „târzie", noaptea „naltă" are veşmântul „semănat cu stele". Trebuie reţinută metonimia „şi lătrătorii numai se-aud necontenit" care subliniază, prin contrast, liniştea ce se aşază peste sat. De asemenea, se observă o abundenţă de imagini auditive, vizuale şi motorii care contribuie la realizarea tabloului înserării.

Personificările sunt sugestive: „frunza nu se mişcă", „vântul nu suspină", apele „dorm duse", „morile au stat"; întreaga atmosferă pare să fi fost hipnotizată, pregătindu-se astfel intrarea în scenă a elementului fabulos.

Motivul iniţial al „sburătorului" revine in cea de-a treia parte tot în stil direct, al notaţiei directe a discuţiilor „suratelor" care şuşotesc despre spiritele care bântuie lumea: „Tot zmeu a fost, surato. Vazuşi, împieliţatul! / Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu!" [...] Balaur de lumină cu coada înflăcărată, / Şi pietre nestimate lucea pe el ca foc. / Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată; / Dar lipsă d-a lui dragosti! departe de ast loc!"

Portretul zburătorului este realizat prin folosirea comparaţiei populare, cu ironie şi umor, ca în final, mitul să fie umanizat: „Pândeşte, bată-l crucea! Şi-n somn colea mi-ţi vine / Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel. / Bălai, cu părul d-aur! Dar slabele lui vine / N-au nici un pic de sânge, ş-un nas - ca vai de el!"

Concluzie

Prin modul în care este introdus mitul folcloric în poezia cultă, dar şi prin imaginile idilice rurale, I. H. Rădulescu îl precede pe Coşbuc şi îl anunţă pe Eminescu

---

Tag-uri: literatura, poezie

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---