Încadrarea într-un(o) curent/perioadă/epocă literar(ă)

Deşi seria povestirilor voiculesciene începe să fie scrisă încă din 1947 (până în 1958, când va fi desăvârşită), prozele sale fantastice nu vor vedea lumina tiparului decât postum, în 1966 când apar 2 volume de Povestiri în îngrijirea lui Vladimir Streinu.

Literatura fantastică avea deja o tradiţie, fundamentată de operele marilor clasici - Eminescu, Slavici, Caragiale, Creangă - şi continuată de Gala Galaction, Mircea Eliade, Tudor Arghezi, Panait Istrati, Ştefan Bănulescu şi, mai recent, Mircea Cărtărescu.

Amestec de real şi fabulos, povestirile lui V. Voiculescu se înscriu în modernism (spre deosebire de lirica lui, predominant tradiţionalistă), prin caracterul ambiguu, prin inspiraţia magico-ritualică ori iniţiatică, prin accentul pus pe latura ocultă a existenţei, prin finalul deseori deschis (lăsând loc interpretărilor multiple) şi prin opulenţă imaginarului narativ.

Titlu. Temă. Elemente de structură şi compoziţie.

Dificil de încadrat tipologic, aflându-se între povestire şi nuvelă, Pescarul Amin (1958) îşi află originea în acelaşi univers acvatic ce inspirase şi povestirea Lostriţa (1947), în mediul fabulos al pescuitului, al legendelor şi al miturilor totemice. Lumea acestor povestiri păstrează caracterul arhaic al unei epoci cu datini şi ritualuri magice pe care oamenii încă le mai practică în virtutea unor credinţe străvechi. Este un fel de refuz al civilizaţiei moderne, capabile să distrugă prin tehnologie şi ştiinţă vechea lume, o lume mitică despre care vorbea şi Sadoveanu în povestirile sale.

Titlul se referă la personajul principal al cărui nume poartă rezonanţe mistice: „numele pescarului semnalează încheierea tetradei iniţiatice prin «adevăratul» creştin, iniţierea prin cufundare în apă echivalează cu taina botezului, iar balta în care spiritul etern comunică cu Amin nu poate fi decât balta Nazârului - corupere autohtonă a Nazarethului apariţiei lui Isus." (Roxana Sorescu, Repere critice la V. Voiculescu, „înaltele nelinişti. Versuri şi proză", Buc, Ed. Doina, 2001, p. 29)
Tema este dispariţia lumii tradiţional-arhaice sub efectul avansării excesive a civilizaţiei profanatoare.

Naraţiunea este încadrată de un prolog şi un epilog, primul stabilind coordonatele spaţiale (ne aflăm în Deltă, lângă balta Pocioveliştea) şi temporale (primăvara, în perioada postbelică, pentru că noua stăpânire i-a confiscat bunurile lui Amin, bunuri pe care le moştenise din străbuni, punându-l paznic al gardurilor pentru peşti), iar al doilea, voit ambiguu, păstrează urmele mitului. Ca şi în Lostriţa, prologul conţine un avertisment prin prezentarea unei revărsări hiperbolice a Dunării peste satele din Deltă: „Toţi, oameni şi lighioi, aşteptau cu ochii pe mâniile dezlănţuite". Apele aduc „duiumuri de peşti, de toate soiurile, de toate mărimile", între care, ca un fel de conducător, se remarcă somnul: „clipa prielnică [pentru a se întoarce în Dunăre - n.n] o simt, cei dintâi, somnii. Ei dau semnalul şi pornesc cu urdiile de crapi şi celelalte seminţii dunărene după ei, într-o migrare fantastică. E de ajuns o noapte, ca balta, până atunci doldora, să rămână săracă."

Personajul principal, care este un cunoscător desăvârşit al apelor, un fel de stăpân, un iniţiat în tainele adâncurilor, împarte vieţuitoarele acvatice în benefice şi malefice, din prima categorie făcând parte morunul („arhanghelul apelor"), iar în a două înscriindu-se somnul cel hrăpăreţ, peşte agresiv ce atacă inclusiv copiii veniţi la scăldat (în categoria demonică intra şi lostriţa din povestirea cu acelaşi nume).
Trăsături specifice. Real şi fantastic.
Planul real domină prima parte a povestirii: într-un sat din Deltă, noul şef peste pescari, un brigadier îngâmfat, cu gură mare, dar „prost pe toate părţile şi în toate felurile", se străduieşte să obţină o captură-record de peşte cu care să se laude superiorilor de la Bucureşti, dar acest gând îl supără pe Amin, cel mai iscusit dintre pescari, a cărui misiune (în ordine mitică) este să păstreze un echilibru între lumea oamenilor şi cea acvatică.

Cunoscând mersul apelor şi al speciilor de peşte, Amin ştie care este vremea cea mai potrivită pentru pescuit şi el conduce echipa spre cele mai bune locuri. Stă la pândă zi şi noapte pentru a prinde peştele monstru, un somn „nărăvit la prădăciuni şi spaima copiilor la scaldă". Neliniştea, încordarea cu care vânează vietatea - „nu mai mănâncă, nu mai doarme" -trimit cu gândul la Aliman, cel bolnav de dorul lostriţei.

Când îi sosesc ajutoare, gândurile lui Amin se schimbă. El este jignit de pretenţiile megalomane ale brigadierului care dorea să se fălească la Bucureşti cu somnul uriaş şi începe să se îndoiască de justeţea prinderii făpturii acvatice. Treptat, Amin se desprinde de lumea umană, simţind din ce în ce mai puternic apartenenţă la universul piscicol din care strămoşii săi pretindeau că se trag. Somnul uriaş se dovedeşte a fi un morun, lucru de mirare, întrucât aceşti peşti nu se întâlnesc decât rareori pe Dunăre, unde vin să-şi depună icrele: „Amin nu-şi mai venea în fire: trecuse pe lângă o minune şi o lăsase în mâinile altora. Şi-l durea ca o mare pierdere." Transferul către planul fabulos se realizează aproape insesizabil, secvenţele realiste trecând în onirism şi transă hipnotică. Toate evenimentele sunt provocate de dorinţa unui inginer piscicol „trimis să cerceteze cazul şi să ia măsuri pe loc" de a dinamita locul pentru a face economie de materiale şi a obţine o captură cât mai mare de peşte.

Caracterizarea personajului principal

De la bun început, imaginea lui Amin sugerează strânsa legătură dintre el şi lumea acvatică: pescar arătos, el ştie că „apele îşi mută umbletele de la fund. Acolo se petrece întâi schimbarea. Dedesubt stau puterile." (înţelege că adâncul apelor poartă misterul trecutului său).

El vorbeşte cu respect despre fiinţele mitice ale apelor, apelând la cuvinte de basm şi de legendă: „Stau în baltă, gata, strânşi ca ostile şi aşteaptă de la împăratul lor, vreun somn înţelept, să ne treacă pe sub nas cât stăm de vorbă şi nu ne apucăm de treabă". Înfăţişarea sa trimite la imaginea omului-amfîbie (şi la mitul totemului): „Înalt, şui, cu pieptul mare, ieşit înainte şi umflat pe lături, un piept larg cuprinzător, cu albia pântecului când suptă, când îmborţoşată cu aer, cu braţe lungi şi palme late ca nişte lopecioare, cu coapse şi picioare aşijderi deşirate, el se scurtează şi se lungeşte în apă, zvâcnind ca broasca din arcurile încheieturilor de la toate mădularele. Pielea pe el lunecoasă, nu are fir de păr, moştenire din moşi-strămoşi a neamului Aminilor, care se zice că s-ar fi trăgând din peşti. Când iese din gârlă el nu rămâne leoarcă: se zvântă într-o clipă. Tăbăcit de vânt şi soare, e încrustat ca de nişte solzişori (...)". Originea mitică îi este confirmată de statutul de stăpân al singurătăţilor, al apelor, de pescar iscusit, harnic, înţelept, de felul în care comunică empatic ori prin vis cu lumea apelor. Confruntarea cu peştele demonic, somnul uriaş, declanşează în el instincte străvechi: „priveghează nedormit", „Amin simte când peştele e afară din cale de liniştit, nu se învârteşte în faţa undelor", „Asta îl neliniştea şi mai rău pe paznic. Ce face acolo pe fund diavolul? Ce unelteşte?", „căsca ochii mari prin adâncuri să-i zărească năluca", „până la urmă, îl păli un fel de nebunie. Şi-a vârât chiar el un picior şi l-a ţinut mult timp aşa, bălăbănindu-l, momeală".

Nici sosirea nevestei cu merinde şi voie bună nu reuşeşte să-l trezească din transa hipnotică ce pusese stăpânire pe el. Descoperirea că în locul somnului era, de fapt, un morun şi hotărârea trimisului special de a dinamita locul pentru a rezolva dintr-o dată problema, schimbă cursul întâmplărilor. Din acest moment păşim pe tărâmul fabulosului, anunţat de sugestia totemului şi de glasul „strein" cu care Amin vorbeşte inginerului: „Lui Amin schimbarea din somn în morun îi atârna din ce în ce mai greu pe suflet, ca o nenorocire. Dar nu spuse nimic. Nici el nu ştia de ce. Poate dintr-o amintire uitată? [s.n.] În legătură cu ce-i povestise bunică-su? Nu căta să se dumirească"; „începu să-l apese o grijă necunoscută, să-l gârbovească povara unei spăimântătoare răspunderi." Visul iniţiatic în care cade (o călătorie regresivă în timp, sugerată de un vechi basm în care eroul, dat de trei ori peste cap, se preface în gând) îi dezvăluie sorgintea acvatică: morunul uriaş care „se hrăneşte cu luceferi" este „răs-strămoşul său, legendarul de care i se povestise". Misiunea neamului Aminilor este să protejeze apele şi să nu se atingă de moruni. Conştientizând acest fapt („cerul lui, cel din adânc, se deschisese"), Amin distruge toate capcanele puse de pescari şi se scufundă, împreună cu morunul fantastic „într-o uriaşă apoteoză către nepieritoarea legendă cosmică de unde a purces dintotdeauna omul". Finalul deschis sugerează împlinirea unui destin prin întoarcerea la origini.

Stil. Limbaj.

Descrierile fastuoase ale lumii acvatice abundă în regionalisme, dar mai ales în termeni din lexicul pescăresc, grupaţi în enumeraţii, antiteze şi hiperbole: „Fluviul era un imens şir de dâmburi rostogolitoare din coastele cărora se năruiau afară din matcă puhoaie nebune, ce împingeau, înghesuiau în bârdanele bălţilor, în câmpia oablă, în toate râurile şi gârlele duiumurile de ape furioase ce nu-l mai încăpeau. Şi, cu ele odată, duiumuri de peşti, de toate soiurile, de toate mărimile, de la somnii şi crapii cât viţeii, Ia fâţişoarele cât gângăniile (...)".
Întoarcerea în timp, în vremurile ancestrale îmbină atmosfera onirico-mitică şi suspansul prin cascade de hiperbole şi metafore: „Închise ochii şi străpunse, acum lăuntric, unul după altul, cleştarele cerului de ape, deschis sub el, boltă cu boltă. Cum scânteiază acolo misterioasele zodii de ape, ţinându-se de mâini într-o fantastică horă ce înconjoară universul! Printre ele mişună peştii uriaşi din care i se trage neamul, leviatani strămoşi ai legendelor (...)". Pe aceeaşi linie metaforică, fundul apei reprezintă „paradisul regăsit", morunul este "arhanghelul apelor", Amin este condus de „duhul obârşiei veşnice cu care se înţelese."

NUVELA

Nuvela este specie a genului epic în proză cu un singur fir epic, cu un conflict concentrat, dar cu o acţiune mai amplă decât a schiţei sau a povestirii, cu personaje nu tocmai numeroase (caracterizate succint) şi construită de obicei în jurul unui personaj principal. Ca dimensiuni, nuvela se situează între schiţă şi roman. Spre deosebire de povestire (cu care este confundată adesea), are un caracter obiectiv (naratorul este o voce impersonală care prezintă ceea ce se întâmplă, dar nu ia parte la acţiune şi nu-şi spune punctul de vedere), evenimentele relatate sunt mai realiste şi verosimile, intriga este riguros constraită, iar accentul se pune pe caracterizarea personajelor şi nu pe acţiune.
Reprezentanţi ai nuvelei în literatura universală: Edgar Allan Poe, Adalbert von Chamisso, Guy de Maupassant, Anton P. Cehov, Nikolai V. Gogol, Thomas Mann, Ernest Hemingway, iar în literatura română:

Costache Negruzzi, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan, Slavici, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Marin Preda, Ştefan Bănulescu, Mircea Cărtarescu ş.a.
În funcţie de tema nuvelei, putem vorbi de nuvele istorice (Alexandru Lăpuşneanul de C. Negruzzi, Doamna Chiajna de Al. Odobescu), psihologice (In vreme de război de I.L.Caragiale, Moara cu noroc de I. Slavici), fantastice (La hanul lui Mânjoală de I. L. Caragiale, La ţigănci de M. Eliade), filozofice (Sărmanul Dionis de M. Eminescu) etc, iar în funcţie de curentul literar, de nuvele clasice, romantice (Sărmanul Dionis, Alexandru Lăpuşneanul), realiste (Moara cu noroc de I. Slavici, Calul de Marin Preda), naturaliste (Păcat, O făclie de Paşti, în vreme de război de I.L.Caragiale), moderniste (La ţigănci de M. Eliade, Mistreţii erau blânzi de Ştefan Bănulescu) etc.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---