Poezia face parte din volumul „Laudă somnului", apărut în 1928, şi este o expresie a destrămării lumii, pornită chiar din Paradis, din toposul sacru, al echilibrului total şi veşnic. Sub influenţa imaginilor expresioniste, ce prevedeau „amurgul omenirii" (Menschheitsdammerung), până şi Paradisul este silit să respecte legile disoluţiei, ale entropiei demolatoare. Adam a fost izgonit din Rai, pentru că a avut cutezanţa de a gusta din fructul oprit, şi, ca urmare, încălcând legea divină, a fost sortit să aibă un „trup de lut", nu unul de lumină.

Omul este, după cum spun scrierile apocrife creştine, o fiinţă imperfectă ce se chinuie din greu şi fără sorţi de izbândă să redobândească statutul iniţial. Această încercare de regăsire a omului d in vremurile mitice este din ce în ce mai îndepărtată în perioada modernă, pentru că omul, strivit de civilizaţia tehnică, a uitat de sine însuşi. Pasajul biblic vorbeşte de clipa nefastă a omenirii când omul a fost alungat din Paradis, blestemat să moară, să odrăslească şi să muncească din greu pământul pentru a putea trăi: „Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma raiului celui din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flăcări vâlvâitoare să păzească drumul spre pomul vieţii.".

Lumea modernă suferă, în viziune expresionistă, un proces de înstrăinare de creaţia divină, ca urmare a pierderii „sentimentului originar al vieţii" (Ov. S. Crohmălniceanu), din vina civilizaţiei tehnice şi a oraşelor ce distrug orizontul mitic al satului. Poetul cântă acum "tristeţea metafizică" a destrămării a înseşi „geografiei mitice" pe care se întemeiază ordinea universală. Simbolurile degradării toposului sacru se desprind din textul întregii poezii. La intrarea în Paradis, portarul mai ţine în mână „un cotor de spada fără de flăcări", semn că înseşi materiile divine se pot degrada. Flăcările sunt sursa de energie a Universului, care în permanenţă se regenerează; iranienii vorbesc chiar de o peşteră ascunsă, unde arde Flacăra Veşnică şi se află cei doisprezece înţelepţi. Focul este sursă de imortalizare: cei ce reuşesc să treacă de flăcările focului sacru nu mai sunt supuşi banalului proces de extincţie. Focul eliberează materia, o transfigurează, o „solidifică" în forme bine cunoscute. nfrângerea Portarului vine de nicăieri, dintr-un orizont necunoscut, poate chiar din cel ce produce acum o fanată „corolă de minuni a lumii", insinuându-se în conştiinţa sacră a personajului: „Nu se luptă cu nimeni,/ dar se simte învins.".

Paradisul devine, dintr-un tărâm al tinereţii, unde serafimii trăiesc într-un univers de flăcări sacre, un spaţiu desacralizat, morbul des- I compunerii alterând ordinea prestabilită a lumii chiar în punctul ei originar. Acum serafimii au „părul nins", cărunt, înfăţişarea bătrână nemaifiind un joc al aparenţei, cum se întâmplă la zeii germanici din povestirile vechi nordice sau la zeii daci, care iau înfăţişarea senectuţii eterne pentru a prefigura înţelepciunea, făcând să fie mai bine ascultaţi, ci un simbol al degenerării: „serafimi cu părul nins/ însetează după adevăr,/ dar apele din fântâni/ refuză găleţile lor". Decadenţa Paradisului se reflectă în degradarea lumii: apa, element primordial al creaţiei, dar şi al cunoaşterii, nu acceptă „găleţile" serafimilor, refuză deci cunoaşterea transcendentă. Gravitaţia, simbol al materialităţii apăsătoare, creşte: moartea este prefigurată de această greutate crescândă, iar o tristeţe metafizică se abate asupra lor, copleşitoare: „arhanghelii se plâng de greutatea aripelor".

Lumea se retrage în ea însăşi, se pregăteşte să moară, luminile primordiale se sting una câte una, chiar porumbelului Sfântului Duh revenindu-i teribila sarcină a extincţiei universale. Distrugerea lumilor prefigurează, ca şi în „Scrisoarea I" a lui Eminescu, un alt ciclu temporal, sugerând însă că la Blaga există o entitate dincolo de cea supremă, un Dumnezeu dincolo de Dumnezeu, care încearcă să regăsească puritatea pierdută a lumii, perfecţiunea fiinţei omeneşti, pentru că destrămarea Paradisului înseamnă resemnarea omului în faţa neantului, tristeţea funciară a celui năpăstuit, incapabil să mai facă faţă schimbării: „Trece printre sori vecini/ porumbelul sfântului duh,/ cu pliscul stinge cele din urmă lumini."

Frigul, inexistent în lumea îngerilor, îşi face simţită totuşi prezenţa. Paradisul seamănă acum cu spaţiul terestru, arhangheli cu aripi de plumb „Arând fără îndemn/ cu pluguri de lemn", iar „Noaptea îngerii goi/ zgribulind se culcă în fân", într-o litanie cosmică a deznădejdii: „vai mie, vai ţie". Vaietele, expresii ale neputinţei umane, formează un cor prevestitor al Apocalipsei ce se apropie. Somnul îngerilor este o prefigurare a morţii: ei sunt „goi", dezbrăcaţi de aura sacră, pribegi într-un univers înstrăinat, devenit deodată ostil.

Apa, sursă a vieţii, refuză găleţile îngerilor şi se umple de păianjeni, simbol al regresului: „păianjeni mulţi au umplut apa vie,/ odată vor putrezi şi îngerii sub glie,/ ţărâna va seca poveştile/ din trupul trist". îngerii, după ce au fost supuşi gravitaţiei, nemaiputând să o controleze, sunt aduşi pe pământ, devin muritori, iar uitarea se aşterne peste lumea lor. Semnele Apocalipsei se instalează treptat, conform concepţiilor maniheiste, potrivit cărora lumea se apropie de sfârşit, precedat de o degradare treptată a divinului şi a pământescului. Pământul, prin culoarşa lui întunecată, asociată cu gravitaţia, sugerează o simbolistică a morţii, a descompunerii, prin metafore revelatorii ale unei materii dezesenţializate, fără atribute divine. „Ţărâna va seca poveştile", miturile originare, ca semn al uitării totale, al ştergerii, din arhitectura sacră a lumii, a însuşi Cuvântului creaţiei.
Poezia are tonul de litanie tragică din scrierile apocrife, prevestind Apoca-lipsa, fiind invadată de tristeţe, de o tragică muzică a sferelor, scăpate în spaţii din centrul sacru al lumii, din care forţele stihiale au dispărut.

---

Tag-uri: poezie

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 16 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---