„Nichita Stănescu aparţine unei generaţii pe care istoria, zic unii, ar fi favorizat-o. Ea ar fi apărut într-un moment de gol în literatură şi l-ar fi acoperit repede, beneficiind de absenţa marilor modele.

Nu cred deloc în această explicaţie şi am şi de ce: poezia tânără din anii 60 s-a afirmat aproape simultan cu revenirea în actualitate a marilor poeţi interbelici. 0 alianţă norocoasă, într-adevăr, de care tinerii au profitat întorcând poezia la tezele şi limbajul ei specifice. In mai puţin de zece ani, faţa poeziei româneşti s-a schimbat, graţie lui Nichita Stănescu şi colegilor lui de generaţie, graţie, desigur, şi altor forţe spirituale, care, într-o frumoasă competiţie, au provocat realmente o renaştere a literaturii române. "

Euge n Simion

E drept că, chiar în viaţa spirituală a marilor popoare, apariţia unor poeţi sau alţi creatori, de o deosebită vocaţie, care să înfrunte timpul şi să rămână în cultură, este destul de rară... Cu atât mai mult în viaţa unor popoare mici sau mijlocii, cu atât mai rar a unor genii artistice ca Mihai Eminescu. Ei sunt ca nişte falnici şi pururea tineri brazi, sub umbra cărora îşi duc viaţa paşnică ceilalţi arbori, florile, ierburile şi muşchii: adică acea faună în continuă efervescenţă care formează existenţa culturală, de zi cu zi, a unui popor ca al nostru, unde lumina cărţii a fost întotdeauna în cinstirea ce i s-a cuvenit.

Numele lui Nichita Stănescu a fost raportat, de mulţi admiratori, la cel al „poetului (nostru) nepereche". E drept că autorul „dulcelui stil clasic" a impresionat puternic generaţia contemporană şi continuă să stârnească admiraţia noilor săi cititori.
EI a fost, alături de Nicolae Labiş, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Horia Bădescu, Leunid Dimov şi Grigore Vieru, din Republica Moldova, unul dintre cei mai de seamă creatori români din secolul al XX-lea, care au ridicat, dintr-o dată, lirica noastră la nivelul literaturii europene de cea mai bună calitate.

Faţă de ceilalţi poeţi, alături de care l-am amintit, Nichita Stănescu s-a evidenţiat printr-o inteligenţă nativă sclipitoare şi o spontaneitate creatoare rar întâlnită, care, îmbinate şi folosite cu iscusinţă, au dus la combinaţii verbale şi filosofice deosebite: „E o întâmplare a fiinţei mele; / şi-atunci, fericirea dinlăuntru meu / e mai puternică decât mine..." (Cântec).

Evident că, absolvent al Facultăţii de Filologie, pe vremea când aici mai predau încă George Călinescu şi Alexandru Piru, el avea şi o cultură umanistă pe măsura acestor calităţi native, dublată de o lectură bogată, reuşind să îmbine „slova de foc cu slova făurită'1, cum ar fi spus Tudor Arghezi, în modul său personal, de neegalat şi de neimitat, fiindcă, oricine ar încerca s-o facă, ar rămâne un epigon umbrit, ca şi cei care s-au aflat sub aripa Luceafărului eminescian.

Dar acest efort nu este vizibil şi marele său merit, care l-a ajutat să depăşească repede rândurile celor amintiţi, a fost firescul artei sale, care i s-a potrivit nu ca un costum, confecţionat la un croitor de lux, nici ca o cămaşă de mătase, sub care poetizezi direct cu simţurile, ci ca pielea care ascunde pieptul, unde se afundă inima poetului...

Acesta este Nichita Stănescu, un poet de excepţie din Carpaţi, comparabil cu oricine (chiar şi cu Mihai Eminescu), dar rămânând el însuşi, şi numai el.
Cele câteva premii literare, care i s-au acordat în timpul vieţii: de patru ori Premiul Uniunii Scriitorilor (români) Premiul Internaţional Herder (Viena), Marele Premiu Cununa de Aur, de la Struga (Iugoslavia) nu au făcut altceva decât să semnaleze faptul că el a fost remarcat pe plan european şi primit în paginile Istoriei Literaturii Universale.

Astfel trebuie să vorbim despre Nichita Stănescu: despre un poet român care aparţine patrimoniului cultural universal.

Particularităţile creaţiei sale poetice îl apropie de marii lirici ai lumii: exprimarea metaforică abstractă, polivalenţa simbolurilor, statutul demiurgic al creatorului - care caută noi culmi ale gândirii şi expresivităţii -, pendularea între concret şi abstract, între timpul prezent şi cel viitor, între existenţa imediată şi iluzia amăgitoare.

Expresivitatea limbajului folosit rezultă tocmai din aceste antiteze inedite, cuvintele şi necuvintele sale fiind multiple ipostaze ale existenţei lirice, pe care poetul ni le transmite apelând la toate simţurile deodată, ca „o floare / al cărui miros /suntem".
Evoluţia lirismului său porneşte de la o poetică translucidă, ca în volumul Sensul iubirii, urcând spre frenezia Erosului, într-„o beţie albă a simţurilor", cum întâlnim în O viziune a sentimentelor, până la perceperea dureroasă a timpului, care trece chiar şi pentru creator, (Dreptul la timp), chinuit de obsesia mitului naşterii (Oul şi Sfera), încercând să se apropie de Mihai Eminescu, prin căutarea unei noi cosmogonii (Necuvintele).

„Este evidentă, afirmă Ion Pop, încă din prima carte a lui Nichita Stănescu, tendinţa sa de a aşeza discursul liric sub semnul jocului. In peisajul litear al sfârşitului celui de-al şaselea deceniu, dominat — indiferent de vârsta poeţilor - de gravitatea, reală sau mimată, a scrisului esenţial, autorul Sensului iubirii schiţa proiectul unui spaţiu ce permitea o nouă situare a subiectului liric faţă de univers. Un spaţiu ce avea să se prelungească progresiv în creaţia noilor generaţii, expresie a recuperării şi fortificării conştiinţei de sine a poeziei"

LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA

,, Fericit este exprimată (în Leuaică tânără, iubirea, n.n.) ideea că dragostea invadează nu numai întregul corp al omului, dar şi toate obiectele din preajma sa: «Mâinile mele sunt îndrăgostite / Vai, gura mea iubeşte, / şi iată, m-am trezit / că lucrurile sunt atât de aproape de mine / încât abia pot merge printre ele, /fără să mă rănesc.» Atacul erotic e felin, fără să rămână în sfera animalică. "

Alexandru Piru

Titlul Leuaică tânără, iubirea e superb, senzual şi provocator - exprimând emoţia unui tânăr care iubeşte pentru prima dată şi căruia i se pare că, prin simţământul lui, se uneşte cu eternitatea. Metaforă şi personificare, descântec şi simetrie, epitet şi paralelă simbolică între o fiinţă sălbatică şi un sentiment omenesc, adică între concretul care îl înspăimântă pe îndrăgostit şi abstractul pe care îl intuieşte - titlul poeziei transferă iubirea din domeniul raţional în cel al subconştientului, de unde ne îndeamnă s-o descoperim şi s-o înălţăm din nou în raţional.

Cuvintele sunt reluate în primul vers, ca o ameninţare (pentru ca cititorul să şi le imprime bine în memorie): (leoaica) „mi-a sărit în faţă", adică a apărut pe ne-aşteptate, cu atât mai greu de prevăzut ori de rezistat ispitelor ei.
Un fior adolescentin, încordat şi carnal, dar firesc, urcă, din trupul tânărului, plăcut şi dureros (transformând senzaţia subtilă a sărutului în cea dureroasă a muşcăturii): „Colţii albi mi i-a înfipt în faţă/m-a muşcat leoaica, azi, de faţă."
Dar iubirea e pură (cu „colţii albi") şi, o dată contaminat de ea, tânărul sesizează altfel universul: „Şi deodată-n jurul meu, natura / se făcu un cerc, de-a dura, / când mai larg, când mai aproape, / ca o strângere de ape." Perfecţiunea e sub formă de cerc ori de sferă, adică fără asperităţi (ca şi iubirea), ca soarele ori ca pământul, şi poetul îndrăgostit se mută în interiorul ei.

Prea plinul din sufletul său nu-i permite să stea mult acolo: privirea îi „ţâşneşte în sus", căutând culorile curcubeului: „Şi privirea-n sus ţâşni, /curcubeu tăiat în două, / şi auzul o-ntălni / tocmai lângă ciocârlii"...

Transferul de senzaţii e evident: auzul întâlneşte, privirea ţâşneşte spre culori, iar mâna nu mai ştie să mângâie decât cu toate simţurile deodată: „Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă şi la bărbie, / dar mâna nu le mai ştie, / şi alun-că-n neştire /pe-un deşert în strălucire". Metafora „deşert în strălucire" este înrudită (deci, probabil, în mod conştient) cu cea din poezia Floarea albastră, a lui Mihai Eminescu, atunci când iubita îi spune alesului ei: "În zadar râuri de soare / Grămădeşti-n a ta gândire /Şi câmpiile Asire /Şi întunecata mare"... dar, în mod invers, Luceafărul poeziei româneşti glăsuieşte „în dulcele stil clasic", pe când, aici, Nichita Stănescu se exprimă în cel mai fermecător vers liber: dovadă că, în acest „deşert în strălucire", el vede tot „o leoaică arămie", adică iubirea, „cu mişcări viclene", care-l fascinează „încă o vreme, şi-ncă-o vreme"... „Şi te-ai dus, dulce minune, /Şi-a murit iubirea noastră — / Floare-albastră, floare-albastrăl... / Totuşi este trist în lume" - ar fi oftat, cu alte cuvinte, Mihai Eminescu. Între marii poeţi, paralelismele pot fi stabilite, fără ca (neapărat) să le afirmi...

EVOCARE

O adevărată artă poetică, la nivelul secolului al XX-lea, înrudită cu Testament, de Tudor Arghezi şi Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, de Lucian Blaga, este Evocare, bazată pe paralela permanentă iubită-poezie. Abstractizarea ideii de artă, ca dinamică a contrariilor, şi imaginea creaţiei ca „trist cântec de dragoste", apropie atât de mult cele două concepte, încât ele uneori se suprapun, alteori una poate lua locul alteia.
Ea (poezia-iubita) „era frumoasă ca umbra unei idei" şi atât de pură încât „a piele de copil mirosea spinarea ei". Vizualul alunecă spre olfactiv ca, apoi, să devină dur ca marmora, din care creatorul va ciopli statuia noii frumuseţi: „a piatră proaspăt spartă" (aluzie la Brâncuşi), „a strigăt dintr-o limbă moartă" (ideea revitalizării cuvintelor străvechi; vezi şi Al. Mateevici, Limba noastră).

În strofa următoare, Ea, ca centru al întregului act de creaţie, prezintă noi caracteristici: „ea nu avea greutate, ca respiraţia" - ideea abstractizării creaţiei, revenind la chipul muzei: „râzândă şi plangândă cu lacrimi mari" (reîncarnarea creaţiei în trupul iubitei; capricioasă, ca veşnic dorita eminesciană), portret atotcuprinzător, amplu şi bivalent, cuvintele şi necuvintele, timpul şi spaţiul, particularul şi generalul reunin-du-se în aceeaşi fiinţă.

Penultimul vers îl reia pe primul, cu un singur cuvânt modificat: „Ea era frumoasă ca umbra unui gând", dar paralela idee (din primul vers) şi gând (din cel citat) nu reprezintă decât o treaptă ascendentă - pe care poetul o urcă în actul creaţiei. Jntre ape, numai ea era pământ - încheie autorul, sugerându-ne trăinicia creaţiei, alcătuită cu atâta trudă, faţă de tot ceea ce e schimbător în jur („între ape"), Nichita Stănescu, dând măsura celui mai ingenios joc de cuvinte întâlnit până acum în lirica noastră, determină noi galaxii verbale", atât de inedite şi minunat alcătuite, această artă a spunerii dovedeşte că el este un bijutier al cuvintelor, dintre cei mai iscusiţi.

---

Tag-uri: poet

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 08 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---