Încadrarea în epoca literară.

Curente şi orientări literare. Receptări critice.

Geo Dumitrescu aparţine, împreună cu Ştefan Augustin Doinaş, Radu Stanca, Const. Tonegaru şi alţii momentului spiritual '45 – ‘46.
Direcţiile estetice ale acestui moment sunt diferite: suprarealism, Cercul literar de la Sibiu, care a venit cu o lirică mai clară, un program de modernizare a miturilor - revigorarea baladei ca specie, subiectivismul liric.

Debutează editorial cu volumul Aritmetica în 1941, semnat cu pseudonimul Felix Anadam. Apar apoi la intervale mari de timp: Libertatea de a trage cu puşca (1946), Nevoia de cercuri (1966), Jurnal de campanie (191 A).
Trăsătura distinctivă a limbajului poetic al lui Geo Dumitrescu este ironia. Acest lucru a fost observat de critică încă de la debut. Poetul cultivă procedeele urmuziene: depoetizarea sarcastică, refuzul contemplaţiei, desacralizarea.

Tema şi semnificaţia titlului. Influenţe

Poezia Libertatea de a trage cu puşca a fost publicată mai întâi sub titlul de Trebizonda. Criticul Eugen Simion afirmă că această poezie „e fişa de temperatură morală a unei generaţii". Este expresia unei realităţi în care domină negativul.
Geo Dumitrescu satirizează literatura tradiţională, patetismul, solemnitatea acesteia; este iritat de retorica ei. Poezia se naşte din dorinţa de a fi reconsiderate valorile epocii sale. „Poetul arată, de la început, oroare de contemplaţie, care i se pare sterilă, şi de confesie, care se pare impudică" (D. Micu / N. Manolescu).
Poezia este o satiră la adresa societăţii, a tuturor mediilor; social, politic, cultural, literar. Libertatea de a trage cu puşca exprimă crezul artistic al poetului. Tonul este sarcastic; lumea literară este în întuneric, valorile au murit, toţi sunt mizeri. În aceste condiţii poetul face din cuvânt o armă prin care să-şi câştige dreptul la exprimare şi la stabilirea unor valori autentice care guverneze această lume haotică.

Elemente de structură şi compoziţie.

Poemul este structurat în strofe ample, dispuse în catrene, dar frânte prin rima regulată a versurilor al doilea şi al patrulea în distihuri.
Fiecare secvenţă lirică se dezvoltă pe un enunţ aparent clar, dar care poartă în subtext mesajul: umanul stă sub semnul repetabilităţii răului.
Metafora care deschide poemul - „în groapa neagră" - este simbol ai lipsei de autenticitate. Se prefigurează imaginea unei lumi moarte a unui „cimitir" spiritual în care oamenii sunt „murdari, slabi şi patetici"
În strofa următoare este sugerată cauza răului: omul şi-a pierdut dimensiunea morală. Nimic din ceea ce înseamnă frumos, pur, taină nu îi mai emoţionează: „Atunci, a ieşit luna, fără cască, de undeva din bezna ghimpată; / dar oamenii n-au căzut cu feţele la pământ, / ci au aprins ţigările discutând despre libertatea / de a trage cu puşca / rezemaţi comod în groapa neagră sau poate chiar / pe câte-o piatră de mormânt."

Cuvintele poartă în ele deziluzia omului conştient de tragismul situaţiei sale: „Sunt sigur că unul dintre ei eram eu...". Luna nu mai îmbie la contemplaţie; refuzul său de a contempla lumea este sugerat de exprimarea ironică „a ieşit fără cască".
Poetul se include în rândul celor care nu mai vibrează ia nimic pentru că valorile sunt răsturnate. „Pistolul meu ghintuit, cu douăzeci şi patru de focuri," - idealul său artistic.

Asaltul Trebizondei este metafora în care ascunde derizoriul în care a căzut lumea, meschinăria ei.

Iritarea vizibilă în prima strofă va fi camuflată în secvenţa de mijloc, în care foloseşte ironia pentru a detensiona liric atmosfera creată.
Trimiterile la istorie, la literatura tradiţională sunt realizate cu aceeaşi notă ironică prin care subliniază disocierea sa de acest mod de percepere a lumii. Persiflează conformismul, automatismele limbii („Ca un erou din Sadoveanu eram viteaz şi crud").

În final, printr-o tehnică clasică de confundare a planurilor, secolele se amestecă în fumul unei ţigări „fumate demult", pentru ca apoi să se generalizeze această situaţie, exprimând astfel ideea că lucrurile s-au petrecut dintotdeauna la fel: „Paralel cu noi, dedesubt, oamenii îşi dormeau veşnicia - / şi ei discutau despre libertatea de a trage cu puşca, după fiecare măcel!..'."

Procedee artistice. Imagini ÅŸi figuri de stil.

Tragismul cotidianului în care trăieşte nu poate fi înfăţişat cu mijloace tradiţionaliste. Nu există constrângere prozodică; Geo Dumitrescu renunţă la rimă, ritm, măsură. Versul liber şi simbolistica născută din inserţia gândului în cuvânt sunt specifice modernismului la care poetul a aderat.

Stilul său are nu este unul retoric ci mai degrabă colocvial; creează un joc subtil între iluzie şi realitatea exprimată prin folosirea ironiei ca mască a tragismului condiţiei umane.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---