Repere analitice

SEMNIFICAÅ¢IA TITLULUI:

• titlul include, în conotaţiile sale, atât motivul ploii universale, cât şi pe acela al locuinţei primordiale, înălţată în mijlocul apelor;
• în sens propriu, „locuinţele lacustre" sunt construcţii de lemn din epoca neolitică, de pe vremea când oamenii erau doar pescari şi vânători; erau situate pe piloni deasupra întinderilor de apă, oferind protecţie împotriva animalelor sălbatice; sensul figurat al acestei sintagme este acela de refugiu al eului, ca reacţie împotriva lumii ostile de afară;
• prin motivul cosmic al locuinÅ£ei, poezia dobândeÅŸte o neaÅŸteptată viziune cosmogonică, mai puÅ£in obiÅŸnuită à ®n creaÅ£ia lui George Bacovia.

MOTIVE POETICE:

• motivul dominant al poeziei este ploaia, devenită diluviu universal;
• ploaia care cade lent, la nesfârşit, obsedant, sugerând, pe lângă monotonia existenţială, noua fluidizare a universului;
• „materia plângând" este metafora cea mai evocatoare a unui univers animat, în stare născândă; lumea se supune unei transgresiuni istorice, coboară, printr-o stranie falie temporală, pe vremea potopului, când era stăpânită de fluidul primordial;
• coborârea pe scara temporală determină o transformare a materiei, fluidizarea ce reiterează naşterea universului;
• starea poetului se transmite astfel noii creaţii, el devenind un nou demiurg, capabil să reînsufleţească materia, să evite condensarea ei în forme degradabile.

UNIVERSUL POEZIEI:

• întregul text poetic stă sub semnul unei eufonii desprinse din toate componentele sale: simetria strofică, a versului „De-atâtea nopţi aud plouând", rimele alcătuite din verbe la gerunziu, „plouând", „plângând", „aşteptând", care fluidizează, într-o tonalitate monotonă, mişcarea poetică, persistenţa consoanelor lichide, îndeosebi „/";. poetul întreprinde, prin această stare eufonică specială, o regresiune în timp, pe vremea Diluviului purificator;
• gerunziile „plângând" şi „plouând" sugerează tensionarea extraordinară a materiei, înainte de o nouă Creaţie, de repunerea universului adevărat, energetic, în funcţiune; sensurile iterative ale celor două verbe marchează aşteptarea îndelungată a marii revelaţii; coborârea eului liric pe scara temporală cu mult înainte de apariţia civilizaţiei umane reprezintă împlinirea unei dorinţe secrete, aceea de recâştigare a condiţiei primordiale, adamice;
• „Sunt singur, şi mă duce-un gând/ Spre locuinţele lacustre." reprezintă laitmotivul ce se repetă obsesiv în poezie, simetric, la începutul şi la sfârşitul strofelor, la fel ca ploaia obsedantă ce cade fără oprire, marcând, în acest proces, un sfârşit şi un nou început;
• poezia este o insolită cosmogonie bacoviană, în care apa este elementul predominant, prin care materia însăşi îşi schimbă materialitatea, devenind fluidă sub efectul acestui potop covârşitor: „De-atâtea nopţi aud plouând/Aud materia plângând...";
• ploaia este plânsul materiei în continuă mişcare, într-un proces entropie, de lentă dizolvare în alte forme de manifestare;
• imaginea de sfârşit de lume este convertită, în cele din urmă, în proces regenerator: poetul se simte protejat în mijlocul disoluţiei universale, refugiat în locuinţele lacustre; în poezia lui Bacovia materia plânge, născând lumea; ipostaziat în Adam, poetul este primul om care se trezeşte în acest potop primordial, contemplând superbul spectacol al lumii lichide din jurul său, pe deplin protejat în mijlocul furiei devastatoare; • Bacovia se dovedeşte astfel a fi un creator profund, cu o mare forţă expresivă, imaginându-şi, în manieră simbolistă, potopul universal, într-o inedită viziune cosmogonică.

Eseu

Dacă în poezia „Plumb" lumea este un uriaş cavou încremenit sub semnul gravitaţional al plumbului, al materiilor grele, „Lacustră" prezintă disoluţia universală prin elementul acvatic, figurând astfel, într-o neaşteptată viziune mitologică, întoarcerea în apele primordiale ale genezei. Poezia are o simbolistica ce se concentrează în jurul unei imagini dominante, aceea a ploii fără sfâtşit, diluviu de proporţii cosmice, acoperind cu apa ei purificatoare întreaga lume. Simbolul ploii, uzitat de aproape toţi poeţii simbolişti, e al unui nou început, al purificării totale a unei lumi neviabile, ajunsă prea departe de punctul de origine, într-o entropie devastată, sortită deci decadenţei inevitabile. Este o lume târzie, înstrăinată de momentul genuin al creaţiei. Dacă Eminescu, în poezia lui, intuind acelaşi proces entropie, destabilizant al creaţiei, înfăţişa un Demiurg izolat într-un plâns neauzit din intermundii, „De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-şi", în poezia lui Bacovia materia este total despiritualizată, fără fiorul originar, cufundată într-un plâns propriu, solitar, transferat de la spiritul divin dispărut cu desăvârşire. Poetul, conştiinţa care mai păstrează vibraţia primordială a lumilor, trăieşte acut, cu sfâşierea, proprie poeţilor damnaţi, această dezintegrare a lumii prin plânsul universal, căutându-şi astfel un nou început, o nouă geneză, identificată sub semnul regenerator al potopului.

De aceea, el parcurge, pe o cale mai puţin obişnuită pentru profunzimea temei, prin imagini specifice tehnicii poetice simboliste, mitul reintegrării de care vorbea Mircea Eliade, al contopirii cu elementele, al consimţirii la dezintegrarea purificatoare ce atinge limite extreme. Sugestia diluviului constituie o întoarcere în epoci preistorice, în care trecutul devine viitor şi prezentul trecut. Pe această buclă temporală ipotetică, lumea este plasată, prin anularea timpului, într-un „gol istoric", e transportată spre origini, în miezul unuia dintre nenumăratele potopuri, care astfel se eternizează: „De-atâtea nopţi aud plouând,/ Aud materia plângând.../ Sunt singur, şi mă duce-un gând/ Spre locuinţele lacustre.". Obişnuitele bariere ale timpului dispar şi lumea se cufundă, printr-o ciudată transgresiune, în unul dintre acele goluri temporale din care se naşte un nou univers, cunoscute din „Luceafărul" eminescian: „Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte.".

La Bacovia, „golul istoric" este un continuum temporal, metafora călătoriei către începuturi: „Un gol istoric se întinde,/ Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...". În maniera poeţilor simbolişti, prin sugestie, el fixează astfel un segment al timpului în care, sub semnul diluviului, natura renaşte şi lumea se trezeşte din nou la viaţă. Apa care fluidizează tot acest „gol istoric" este un simbol al vieţii, figurat din plin de mitologii: omul s-a născut din ocean, Afrodita apare tot din spuma diafană a mării, purtată de o cochilie marină imensă. Reiterarea condiţiilor iniţiale este o întoarcere ad uterum, spre origini, în care lumea dispare, fiind dizolvată chiar şi civilizaţia tehnicistă: „Şi simt cum de atâta ploaie/ Piloţii grei se prăbuşesc". Întregul kitsch al civilizaţiei moderne este supus disolutiei universale, rămânând numai poetul şi ploaia, poetul şi creaţia, el, demiurgul, şi spaţiul imaginar.

Pe această traiectorie temporală se înscrie şi motivul casei, al „locuinţelor lacustre", simbol uman al timpurilor primordiale. Casa este, potrivit lui Gilbert Durand, un simbol cosmic, punctul central al lumii, un microcosmos, şi casele neolitice lacustre semnifică tocmai întoarcerea în timp, în elementar, către momentul Creaţiei. Neliniştea eului liric, comunicată în cuprinsul poeziei, „Tot tresărind, tot aşteptând...", este de a nu greşi, de a nu rata acest moment unic, prin păstrarea încă a legăturii cu lumea comună: „Tresar prin somn, şi mi se pare/ Că n-am tras podul de la mal.".

Poezia oferă aşadar o Creaţie timpuriu antropomorfizată: imaginea unei locuinţe deasupra apelor primordiale. În acest decor marcat de cromatica nediferenţiată a începuturilor, griul lichid al apelor originare, singurătatea eului liric este totală: el se află în ipostaza unui înotător solitar aflat în mijlocul unei mări, protejat în chip miraculos, ca in uterum maternum, de puhoiul de ape ce vine de pretutindeni. Antropologii vorbesc, de altfel, de o corelaţie primordială între mater şi materia, despre Marea Zeiţă acvatică, despre „pântecele naturii" şi „apa mamă" (Gilbert Durand), din care se naşte lumea, simboluri subtil exprimate în această superbă „Lacustră" bacoviană. în poezia lui Bacovia materia plânge, născând lumea. Ipostaziat în Adam, poetul este primul om care se trezeşte în potopul primordial, contemplând spectacolul lumii lichide din jurul său, pe deplin protejat în mijlocul furiei devastatoare.

„Sunt singur, şi mă duce-un gând/ Spre locuinţele lacustre." sunt versurile-lait-motiv, ce se repetă obsesiv în poezie, simetric, la începutul şi la sfârşitul strofelor, la fel ca ploaia obsedantă ce cade fără oprire, marcând, în acest proces, un sfârşit şi un nou început. Curgerea materiei, pornită parcă de un iluzoriu mag arhaic, este metamorfoza ce schimbă coordonatele lumii, le face greu de recunoscut. Curgerea, disoluţia sugerează şi imaterialitatea din timpurile originare, când încă procesul profan de condensare a energiei în materie impură, capabilă doar de erodare, nu se desăvârşise. Poetul călătoreşte cu gândul înapoi, spre începuturile neguroase ale omului, regăsindu-şi liniştea şi eternitatea mult visată, la fel ca Hyperion spre domul atemporal şi aspaţial al Demiurgului. Podul este, în simbolistica bacoviană, un mijloc de contingenţă cu timpul revolut, plasând imaginea poetică in illo tempore, moment al unui nou început. Refugiul poetului semnifică integrarea în timpul primordial, într-o singurătate cosmică, preferabilă singurătăţii printre oameni.

Această insolită şi târziu revelată cosmogonie bacoviană merită să fie mai mult discutată. Apa este elementul predominant, prin care materia însăşi îşi schimbă materialitatea, devenind fluidă sub efectul acestui potop covârşitor: „De-atâtea nopţi aud plouând/ Aud materia plângând...". Ploaia este plânsul materiei în continuă mişcare, într-un proces entropie, de lentă dizolvare şi de trecere în alte forme de manifestare.

Imaginea de sfârşit de lume, de potop, este convertită, în cele din urmă, în proces regenerator: poetul se simte protejat în mijlocul disoluţiei universale, refugiat în locuinţele lacustre. Subsecvent în acest câmp imaginar, se relevă antinomia textului: civilizaţie tehnică, adică fragilitate-dizolvare continuă, şi durabilitate, diferenţă între energie şi materie, care, conform filozofului german Jakob Bohme, este energie degradată la scară cosmică, materia erodându-se, urmând cicluri ce nu permit recompunerea. Ca urmare, formele materiale sunt degradabile, pentru că nu deţin energia antientropică temporală, capabilă, în spaţiul terestru, să asigure echilibrul elementelor. În acest ansamblu spaţio-temporal, poetul receptează transformările din jur, simţin-du-se apărat prin izolare într-una din straniile construcţii lacustre. El se află într-o aşteptare continuă, „Tot tresărind, tot aşteptând...", potopul fiind un fenomen regenerator, în care universul îşi conjugă forţele pentru a purifica lumea. Orice diluviu este urmat de un nou început, cel pe care îl aşteaptă locuitorul ipoteticei locuinţe lacustre.

Bacovia se dovedeşte astfel a fi un creator profund, cu o mare forţă expresivă, imaginându-şi, în manieră simbolistă, potopul universal, într-o inedită viziune cosmogonică.

---

Tag-uri: poezie

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 16 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---