Încadrarea în epoca literară.

Curente şi orientări literare. Receptări critice.

Fără îndoială, curentul pe care-l reprezintă poezia lui Bacovia este simbolismul, ce constituie la noi în literatură , prima etapă a poeziei moderne. Deşi Bacovia publică şi înainte de război, opera sa aparţine , în majoritate, perioadei interbelice, dominată de cele două orientări literare majore - modernismul şi tradiţionalismul.
Mentorul modernismului, criticul Eugen Lovinescu, aÅŸeza literatura noastră sub principiul sincronismului ÅŸi al înnoirii. Simbolismul nostru este, în mod cert, inspirat din cel francez, dar preluarea are un decalaj temporal destul de mare ÅŸi înnoirea nu a avut loc prea uÅ Ÿor, având în vedere cele trei etape ale simbolismului românesc. Criticul George Călinescu scria în acest sens în Istoria literaturii române, de la origini până în prezent că - „Baudelaire, Verlaine, parnassienii ÅŸi simboliÅŸtii nu sunt descoperiÅ£i la noi decât cu aproape o jumătate de secol după apariÅ£ia lor. îdeea că cultura română e deschisă cu prea multă grabă la orice infiltraÅ£ie străină este complet eronată, istoria literară descoperind dimpotrivă o surdă ÅŸi bănuitoare rezistenţă."

Tema şi semnificaţia titlului. Influenţe.

Poemul face parte din volumul Plumb şi înfăţişează o altă ipostază a dezarticulării universului - disoluţia materiei. Spre deosebire de poezia Plumb, unde gravitaţia împietrea totul, creând un univers apăsător, în Lacustră, materia aflată sub aceeaşi apăsare, începe să se dezintegreze, într-un proces de stranie suferinţă. Titlul poeziei sugerează izolarea şi însingurarea extremă a eului poetic bacovian, ce se întoarce în timp în epoca locuinţelor lacustre - printre primele forme de construcţii umane, aşezate pe apă, folosind-o ca barieră naturală împotriva pericolelor. Simptomatic, pentru această poezie, care este o artă poetică, rămâne concepţia asupra universului, perceput ca o ameninţare, ca un pericol, din calea căruia eul poetic se retrage într-o izolare ce devine treptat, alienare.

Poezia devine un refugiu în faţa unei primejdii obscure, ce-şi face simţită prezenţa la nivelul senzaţiilor şi instinctelor. Ameninţarea vine din dezintegrarea universului, din lipsa lui de coerenţă, transformând poezia în expresia unei stări de criză.
Apa capătă semnificaţii cataclismice, un diluviu fără speranţă, ce ameninţă să înghită totul, ca într-o halucinaţie. Deşi criticul George Călinescu găseşte modelul ploii insinuante şi reci, precum şi tristeţilor autumnale în Rodenbach, acceptă faptul că Bacovia merge ceva mai departe, umiditatea pluvială luând „aspecte infernale şi se observă o adevărată teroare de apa tristă, ostilă, care contaminează tot, un sentiment fizic de insalubritate."

În general, în poezia lui Bacovia, ploaia şi ninsoarea îşi pierd aspectul pitoresc din lirica romantică şi clasică, devenind expresia unor stihii, ce ameninţă integritatea universului prin intensitate şi durată. Ca şi vântul din Plumb, valul din Lacustră este imaginea distrugerii universului, o distrugere secvenţială a realului, ale cărui fisuri fac vizibilă o prăbuşire a eului poetic. Nu mai poate fi vorba deci, de sunetul dulce al ploii din poezia lui Verlame Plânge în inima mea, deşi melancolia grea şi fără o justificare anume, pe care o sugerează ploaia, este asemănătoare. Cu toate că poetul însuşi îşi recunoaşte maeştrii şi modelele inspiratoare, într-o strofă ceiebră-un adevărat exemplu de intertextualitate, înainte de inventarea propriu-zisă a termenului - „Departe, în cetate viaţa tropota.../ O simţurile-mi toate se enervau fantastic.../ Dar în pustiul sălei pufneau în râs sarcastic/ Şi Poe şi Baudelaire şi Rollinat." - ploaia devine în poezia lui Bacovia altceva. Este expresia unei alienări, a unei despărţiri halucinante de real, pe cât de importantă, pe atât de puţin spectaculoasă. Apa în cădere constituie modul propriu bacovian de alunecare în haosul interior, adesea însoţită de neputinţă şi tristeţe. Elemente de structură şi compoziţie.

Poezia are o structură simetrică, alcătuită din patra catrene, conţinând două planuri - exterior, al naturii şi al universului, şi planul interior. Trecerea între ele se realizează prin imaginea ploii, care asociază o serie de percepţii confuze şi alunecări în subconştient. Trebuie să precizăm că aventura poeziei la Bacovia, ca produs al unei sensibilităţi excesive, se consumă în transformarea realităţii exterioare în realitate interioară.

Incipitul poeziei este constituit de o imagine auditivă a ploii, sugerând repetabilitatea fenomenului - „De-atâtea nopţi aud plouând". Repetabilul reprezintă aici extinderea ploii într-un timp infinit, excluzând realul.
Finalul poemului reia, prin refren, imaginea - simbol a titlului. „Locuinţele lacustre" accentuează izolarea şi alienarea eului poetic de lumea exterioară, supusă unui proces de puternică dezagregare, mărturie a colapsului interior.

Procedee ÅŸi mijloace artistice. Imagini ÅŸi figuri de stil.

Inventarul de procedee artistice al poeziei bacoviene nu conţine o listă prea lungă, nota definitorie a acestei lirici, fiind simplitatea. Imaginile atât de bogate în semnificaţii au la bază metafora, refrenul ce creează sonorităţi obsedante şi epitetul, folosit cu moderaţie. Metafora „Aud materia plângând" atribuie ploii nu numai semnificaţia de factor distrugător al universului, ci şi de purtătoare a unei încărcături afective, o tristeţe cosmică, aparţinând planului interior. Izolarea şi singurătatea, mărturisite de eul poetic - „Sunt singur..." permit ploii să realizeze îndepărtarea de real şi de timpul acestuia.

Se produce astfel, o întoarcere în timp, la origini, în anistorie, la perioada locuinţelor lacustre, dar într-un anume fel şi în subconştient, în haosul interior. Ieşirea din realitate este asociată cu o serie de senzaţii confuze, redate prin imagini tactile - „scânduri ude" şi „în spate mă izbeşte-un val". Neliniştea şi spaima neprecizată domnesc în acest catren, alături de nesiguranţa dezvăluită de verbul „tresar" şi de adverbul „parcă". Somnul în acest context pare o prelungire a ploii, o stare halucinantă a proximităţii morţii, bântuită de coşmaruri şi de sentimentul pericolului. În cadrul amenajării locuinţelor lacustre, podul reprezintă legătura cu uscatul, cu realul, iar uitarea lui la mal, în contextul existenţei primitive, indică un pericol, accentuând starea de nesiguranţă a eului poetic, înconjurat de un univers în pragul prăbuşirii - „Tresar prin somn şi mi se pare / Că n- am tras podul de la mal". Obsesia vidului, a neantului se manifestă la începutul catrenului al treilea prin evocarea „golului istoric", fiind un indiscutabil element de modernitate, menţionat de Hugo Friederich în Structura liricii moderne în cadrul „categoriilor negative". Ploaia continuă strania disoluţie a realului şi adâncirea în golul interior, printr-o imagine vizuală, cataclismică - „Şi simt cum de atâta ploaie/ Piloţii grei se prăbuşesc." Anularea timpului istoric real aduce cu sine o bizară materialitate a timpului, contaminat parcă de fluiditatea ploii. Astfel se poate explica folosirea prepoziţiei „pe" din „Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc... ", vers ce subliniază ideea întoarcerii în timp, confundării cu începutul. Epitetele „ude" şi „grei" cuprind o senzaţie tactilă, prin care este redat colapsul acestei lumi. Reluarea în catrenul al patrulea a primului vers induce ideea prelungirii acestui diluviu cosmic, a ancorării lui în infinit -„De-atâtea nopţi aud plouând". Versul următor prefigurează neliniştea şi coşmarul, sugerând o stare de exacerbare nevrotică a simţurilor prin intermediul adverbului „tot" şi a verbelor „tresărind" şi „aşteptând".

Cu excepţia versului modificat a cărei semnificaţie a fost relatată mai sus - „Tot tresărind, tot aşteptând..." ultimul catren este acelaşi cu primul, creând o sonoritate monotonă şi halucinantă , asemeni sunetului ploii, repetat la nesfârşit prin refren.
Timpurile verbale contribuie la obţinerea acestor armonii obsedante, în special prin valoarea muzicală a gerunziilor „plouând" şi „aşteptând" ce rimează cu substantivul „gând". Timpul verbal predominant este prezentul - „aud", „sunt singur", „simt" - ce marchează o asumare a noii realităţi interioare, a haosului în care se afundă eul poetic prin intermediul ploii. Singura formă verbală de perfect compus - „n-am tras", dublată de negaţie, are rolul de a accentua sentimentul pericolului.

Versificaţie

Catrenele al doilea şi al treilea au rimă încrucişată, în timp ce primul şi ultimul au doar trei versuri care prezintă aceeaşi rimă, iar ultimul vers este liber.

Concluzii

Poemul intitulat Lacustră rămâne, alături de Plumb, una dintre cele mai interesante arte poetice, reprezentative pentru simbolismul românesc. Ca şi în Plumb există un simbol central - aici ploaia, ce înfăţişează distrugerea universului şi o alunecare nevrotică spre haosul interior. Poezia este o culme nu numai a simbolismului, dar şi a modernităţii, folosind „categoriile negative" - moartea, obsesia vidului, nevroza şi o incredibilă simplitate a mijloacelor de expresie. Actul artistic, ca produs al acestei sensibilităţi exacerbate, are o doză prea mare de teatralitate ca să fie considerat natural, spontan. Există, evident, o punere în scenă, dar regia nu poate exclude în acest caz profunzimea sentimentelor şi a stărilor eului liric.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---