Boii rag, caii rânchează, cânii latră la un loc, Omul, trist, cade pe gânduri şi s-apropie de foc.

Adjectivul trist nu trebuie înţeles altfel decât în chipul alecsandrinian ştiut. E vorba numai de tristeţea acceptată, oarecum convenţională, care cuprinde pe autohton la venirea anotimpului rece, fără complicaţiile intelectuale romantice. Mai apropiat de Alecsandri, întrucât priveşte poezia eternului, este Sadoveanu, de o pildă în aceste rânduri din Baltagul:

„Deodată vântul trecu ÅŸuÅŸuind prin crengile subÅ£iri ale mestecenilor din preajmă. Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini ÅŸi dădu zvon. ÃŽnălţând fruntea, Vitoria simÅ£i adiere rece dinspre munte. Åžuvi� �£ele castanii din jurul frunÅ£ii i se zbătură. Clipi din ochi, silindu-se oarecum să se trezească deplin. Pe toată costiÅŸa, în gospodăriile răzleÅ£e, se auzeau chemări ÅŸi îngânări de glasuri. Câinii începeau să zăpăiască. Coloanele de fum se aplecau, împrăştiindu-se pe faÅ£a pământului.
- Într-adevăr, se tulbură vremea, grăi gospodina grăbit. Trebuie să re mutăm în casă. Treci, fată, înlăuntru şi fă focul în horn.

Cu mişcări iuţi, fata apucă tăciunii şi trecu în tindă. Aburi subţiri învăluiră soarele. Apoi nouri suiră cu hărnicie dinspre muntele cel mare...O clipă mişcarea casei se potoli şi vântul îşi spori zvonul pe deasupra satului. Găinile se suiră pe prispă la adăpost, alungate de cele dintăi stropituri reci. Vitoria privi cu uimire cucoşul cel mare porumbac, cum vine fără nici o frică şi se aşază în prag."

Om al pământului românesc şi el, fără îndoială, reacţionând la mediul climatic de asemeni printr-un fel de instinct atavic, Alecsandri este totuşi boierul cu tabieturi, întors din occidentalul Paris ori dintr-o călătorie sub soarele Mediteranei, în casa-i largă, de curând construită - însă tot după tipicul bătrânesc, urmărind anume confort - la Mirceştii natali, dispus a schimba pantofii de lac şi hainele prea strâmte cu meşii orientali şi halatul de mătase, un fel de anteriu ce-ţi permite şederea în poziţii mai puţin rigide. Friguros, în preajma primei zăpezi, el se trage lângă foc, însă în «jâlţ» şi „având condeiu-n mână" - căci scrie de obicei mai mult iama, ca un aristocrat şi neprofesionist ce este - prinzând „strofa dulce" din zbor; distrat, în timp ce ochiu-i admiră o cadra cu subiect oriental, în genul odaliscelor lui Theodor Aman: Pe jâlţu-mi, lângă masa, având condeiu-n mână, Când scriu o strofa dulce pe care-o prind din zbor Când ochiu-mi întâlneşte ş-admiră o cadână Ce-n cadrul ei se-ntinde alene pe covor.

Lirism direct şi mărturisire autobiografică, impresionantă prin seninătate şi francheţe - cu toată exprimarea cam abstractă: „farmec", „nostalgie", „dor", „amor" - găsim în strofa:
O! Farmec, dulce farmec a vieţii călătoare, Profundă nostalgie de lin, albastru cer! Dor gingaş de lumină, amor de dulce soare, Voi mă răpiţi când vine în ţară asprul ger!

Realitatea este că atâtea propoziţii declarative ar sfârşi prin alungarea poeziei, dacă cititorul nu ar fi prevenit în legătură cu restul operei lui Alecsandri şi cu biografia lui exterioară. Poetul nu este deloc un cap teoretic şi de aceea, oricum s-ar exprima, cititorul trăieşte odată cu dânsul ficţiunea anotimpului cald şi a călătoriilor în ţări îndepărtate aduse sub un adăpost primitor în mijlocul iernii valahe. Visând cu ochii întredeschişi, „prin fumul ţigaretei ce zboară în spirale", cu căţeluşu-i pe genunchi (amănunt tipic pentru ceea ce s-a numit poezie intimistă), în comoditate domestică total!, inima poetului zboară „la timpul mult ferice în care-am suferit", adică la iubirea pentru Elena Negri, către al cărei chip, văzut parcă aievea, converg toate celelalte viziuni:

Apoi închipuirea îşi strânge-a sa aripă; Tablourile toate se şterg, dispar încet, Şi mii de suvenire mă-ncongiură o clipă In faţa unui tainic şi drăgălaş portret.
Cum poate fi pentru Alecsandri un timp ferice, în care totuşi se produce suferinţa? La emfaza romantică, de suprafaţă numai, la poetul Pastelurilor şi al Steluţei, învăţată din epocă, dar nu consubstanţială, departe de ceea ce la Eminescu era suferinţă dureros de dulce, se adaugă un înţeles mai popular al noţiunii de suferinţă în dragoste, am zice: aproape lăutăresc - fără a pune nimic peiorativ în acest ultim cuvânt - în sensul confundării suferinţei cu fericirea. Interesant este să observăm că din această contaminare de sensuri, trădând, poate, oarecare grabă şi superficialitate, distincţia poeziei lui Alecsandri iese neştirbită.

Bardul de la Mirceşti, boierul, se comporta cu aceeaşi graţie şi dezinvoltură atât în saloanele aristocratice, cât şi în coliba ciobanului ori faţă de lăutarul chemat lângă cerdac să-i cânte. Sensul general rămâne acela că trecerea anilor şterge totul, suferinţa ori fericirea devin cu timpul obiecte ale contemplaţiei lirice din partea omului vârstnic şi înţelept, echilibrat - mai bine am zice: de o tinereţe perpetuă - iubitor de armonie şi de frumos. Atunci inima-mi zboară în raiul vieţii inele, La timpul mult ferice în care-am suferit, Şi-atunci păduri şi lacuri, şi mari, şi flori, şi stele Intoană pentru mine un imn nemărginit.

Marea majoritate a pastelurilor lui Alecsandri - în orice caz, cele mai valoroase şi mai caracteristice, precum: Iarna, Gerul, Viscolul, Oaspeţii primăverii, Cucoarele, Noaptea, Dimineaţa, Tunetul, Pastele, Plugurile, Sămănătorii, Malul Siretului etc. - au o compoziţie foarte unitară, mai mult chiar, o formă fixă: patru catrene cu versuri de câte 15 şi 16 silabe (rima masculină alternând de obicei cu rima feminină). Serile la Mirceşti este, prin comparaţie cu restul ciclului, o poezie mai lungă (14 catrene cu versuri de 14 şi, 13 silabe) de un aspect dispersant, neunitar. La mijloc intervine caracterul declarativ-programatic al compunerii, care este un fel de confesiune sau, dacă voim, o mica ars poetica a lui Vasile Alecsandri. În timp ce în celelalte pasteluri se pictează în cuvinte, cum s-a mai spus de atâtea ori, un colţ din natură, în Serile la Mirceşti se înfăţişează - într-un chip tot atât de direct, aproape naiv — frumuseţea mesajului liric.

Imaginile nu ne apar mult deosebite, luate în ele însele, de restul operei lui Alecsandri. Astfel mai putem întâlni epitetul banal „drăgălaş": „o zână drăgălaşă" (vs. 8) - repetat într-un chip mai nefericit, încă, prin referirea la Elena Negri, „drăgălaş portret" (vs. 48). Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre arhibanalul (ni se pare nouă acum!) „dulce": ,„o strofă dulce" (vs. 10), „dulce soare" (vs. 31), „dulci visuri" (vs. 44). S-a făcut însă şi se face încă prea mult caz de banalitatea lui dulce în poezia lui Alecsandri, prin recurgerea la statistici şi prin deducţia de aici că numărul prea mare al apariţiei cuvântului ar duce la devalorizare.

Chiar în poezia de faţă, în vs. 14, „dulce val", cu referire la sân, este cât se poate de potrivit, prin apropierea de funcţia pur adjectivală a epitetului, efectul fiind sugestia plastic-sculpturală de mare rafinament la un urmaş al lui Conachi. Potrivit este „dulce" şi în expresia „dulce farmec" (vs. 29), susţinut, în acest din urmă caz, de ratificarea dată acestei îmbinări de cuvinte de către Eminescu. De cele mai multe ori, epitetul este însă evocator, în sensul înfăţişării revariei la gura sobei.

Astfel, locul, printr-o personificare, devine „tovarăş mângâios", câmpul peste care aleargă crivăţul este „înnegrit", efectul fiind de întărire a contrastului dintre interiorul primitor şi exteriorul ostil. Uneori, epitetul e aglomerat, ca în versul 13: „Frumoasă, albă, jună", repetiţie urmată imediat de altă serie de trei determinări:

„cu formele rotunde,/ Cu pulpa mărmurie, cu sânul dulce val". O primă impresie de frivolitate, de care, în definitiv, poezia lui Alecsandri nu e întotdeauna străină, se salvează prin comparaţia ce ne întâmpină de îndată în versurile 15 şi 16, comparaţie ce ţine de mitologia clasică: „Ea pare zeea Venus când a ieşit din unde/ Ca să arate lumii frumosul ideal". De mică importanţă, banale, ne apar în această poezie personificările: „focul,/ tovarăş mângâios" (vs. 2), „crivăţul aleargă" (vs. 6), „Veneţia, regină ce-n mare se oglindă" (vs. 23), „inima zboară" (vs. 49), „gândirea mea se primbla" (vs. 54). În schimb, personificarea realizată prin verbul-predicat la un subiect multiplu impresionează prin aglomerare, întărind starea de reverie, de discontinuitate a tablourilor, ca în strofele a 8-a şi a 14-a, citate deja.

Din punct de vedere strict gramatical, e cazul să observăm, ca de altfel în întregul ciclu al Pastelurilor, predominarea propoziţiilor principale cu predicatul exprimat prin verbe la indicativul prezent: „perdelele-s lăsate", „lampele(-s) aprinse", „arde focul", „plouă", „ninge", „aştept", „scriu", „ochiu-mi întâlneşte", „ea pare". De remarcat că expresia verbală se menţine la acelaşi mod şi timp chiar şi atunci când vin să se suprapună planurile evocării trecutului, ca strofele 10 şi 11:

Văd insule frumoase şi mări necunoscute, Şi splendide oraşe, şi lacuri de smarald,
Şi cete de sălbatici prin codri deşi pierdute Şi zâne ce se scaldă în faptul zilei cald.
Prin fumul ţigaretei ce zboară în spirale Văd eroi prinşi la luptă pe câmpul de onor, Şi-n tainice saraiuri minuni orientale Ce-n suflete deşteaptă dulci visuri de amor.
Întrucât priveşte vocabularul, în strofele citate, se impune observaţia că verbul a vedea are sensul de a închipui, a evoca, a scoate o imagine din amintire, a visa cu ochii deschişi etc. Pentru întărire, predicatul în chestiune se repetă anaforic (vs. 37 şi 43). însă impresia de îmbulzire a imaginilor în reverie e dată mai cu seamă de obiectul direct multiplu (am observat deja prezenţa subiectului multiplu, cu aceeaşi funcţie stilistică), întărită de enumerativul şi anaforic (vs. 39, 40, 41, 44). Nu altul este rostul aglomerării predicatelor ca în versurile: «Afară plouă, ninge! afară-i vijelie» (vs. 5), „Afară ninge, ninge..." (vs. 35). în sfârşit, în lipsa altui element coagulant, compoziţia îşi află ritmul prin revenirea, ca un laitmotiv, a sintagmei „afară ninge", ca pentru a sugera fundalul perindării imaginilor, de trei ori, la distanţe oarecum egale. în fiecare din cele dintâi versuri la strofele a 2-a, a 9-a şi în ultima, a 14-a, respectiv: „Afară plouă, ninge! afară-i vijelie!" (vs. 5), ,Afară ninge, ninge, şi apriga furtună" (vs. 33), „Aşa-n singurărate, pe când afară ninge" (vs. 53).

Deloc neglijabilă ne apare prozodia. Versul cel mai izbutit din punctul de vedere al ritmului este chiar primul, ca spre a impune tonul general al unei mici bucăţi muzicale destinate a acompania visarea:
Perde-le-le-s lă-sa-te // şi lam-pe-le a-prin-se În so-bă arde fo-cul // to-va-răş mân-gâ-ios.

Inefabilul melodiei vine din modificarea ritmului iambic pur, cuvântul perdelele, precum şi simetricul lui din emistihul imediat următor, lampele impunând dactilul, după anacruză, măcar parţial, iambul rămânând neatins, la fiecare sfârşit de emistih numai: lă-sa-te, a-prin-se etc. La aceasta se adaugă alternarea rimelor feminine cu cele masculine: aprinse-prinse, mângâios-misterios, vijelie-să vie, înnegrit-aurit ş.a.m.d. Atenţia la lucrătura versului este însă mult mai mare în cazul celorlalte bucăţi ale ciclului, în special al celor de sub titlurile citate deja. încât afirmaţia lui G. Călinescu, precum că Alecsandri „a presimţit parnasianismul (şi nu s-ar putea şti în ce măsură l-a cunoscut), mergând instinctiv în sensul contemporanilor săi Gautier şi Minard"1, nu poate fi decât adevărată.

Pastelurile lui Vasile Alecsandri şi, într-un sens mai special, bucata analizată aici, dacă este să o privim, cum spuneam; ca pe o mică ars poetica, pot interesa şi din punctul de vedere al resuscitării clasicismului în poezia românească, la un Ion Pillat ori la G. Călinescu, de exemplu, şi, de ce nu, la unii dintre poeţii actuali sau viitori, când, într-un fel sau într-altul, va trebui să se producă o reacţie împotriva liricii prea nebuloase, sofisticate, încâlcite - chiar dacă nu neapărat lipsită de valoare -, saturate de o metafizică ceţoasă şi de onirism. Ion Pillat este acela care-l evoca pe Alecsandri cu un anume partipris (se înţelege, nu străin de ascendenţa sa boierească), În poemul Bătrânii2 din ciclul Pe Argeş în sus (1918-l923), îi edita, într-o antologie anume gândită, Pastelurile3 şi relua, în. Calendarul viei4, adevărat Georgicon modern şi tradiţionalist în acelaşi timp, melodiosul vers din Serile la Mirceşti, cântând şi el viaţa tihnită de la moşie, visarea la gura sobei, în luna lui ghenar, odată cu degustarea metodică a vinului:

Perdelele-s lăsate şi lampele aprinse -Frumosul vers anume îl chemi acum în minte.
Vreun critic să te-nveţe, discipol să te facă-Estetului, din milă, închină-i o bărdacă.
Gândeşte-te la omul acela din Mirceşti,
Senin, la gura sobei, ca tine - îl iubeşti.

Iată acum şi aprecierea critică asupra Pastelurilor, făcută de Ion Pillat în prefaţa din amintita antologie, asemănătoare întrucâtva cu constatările pe care noi înşine le-am făcut pe cale analitică asupra poeziei Serile la Mirceşti: „Rara taină a poeziei Pastelurilor rezidă, după mine, în marea ei simplicitate, în armoniosul echilibru sufletesc, în forma ei autentic românească, aş spune «aproape populară, înţelegând prin popular comoara etnică a satelor noastre. Aş mai adăuga la aceste însuşiri fundamentale două caractere care individualizează această poezie, anume: distincţia - adică o nobleţe naturală, ceva vechi boieresc şi, în acelaşi timp, prin legături adânci cu pământul ţării, ceva dârz, răzăşesc - şi acel caracter de superioară obiectivitate a poetului rustic, duşman al abstracţiunilor..."

Alecsandri rămâne una dintre referinţele sigure şi durabile ale literaturii noastre clasice. Ca în cazul tuturor acelora care au desfăşurat într-o formă artistică exemplară resursele latente ale limbii, cei care au venit după el, chiar dacă nu l-au luat drept model, au trebuit să-i încorporeze experienţa, fiind astfel scutiţi de a mai lua totul de la început.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 23 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---