Romanul Mara — apărut mai întâi în revista Vatra, în 1894, apoi şi în volum, în 1906 - este superior tuturor romanelor scrise până la această dată în literatura română, inclusiv acelea ale lui Duiliu Zamfirescu, care s-a bucurat de mai multă simpatie şi preţuire din partea contemporanilor şi într-un fel chiar din partea posterităţii, până mai deunăzi. Este superior, evident, şi celorlalte romane scrise de însuşi Slavici, cunoscute abia istoricilor literaţi: Din bătrâni (vol. 1: Luca, 1902, vol. II: Manea, 1905, o galantarele măcelăriilor - este făcută.

Într-o anumită zi de primăvară însorită, când liliacul înfloreşte, fata Marei, ieşită dintre zidurile internatului de la călugăriţe, pe uliţă, pare un miracol al naturii. Nimeni nu poate crede ca o asemenea frumuseţe de codană este copila Marei, trenţăroasa pe care lumea o ştia încurcând oamenii prin piaţa din târg. Un bătrân zice: „Frumoasă e şerpoaica!... A cui să fie oare?", în timp ce fiul lui Hubăr, Naţl, a încremenit cu securea de măcelărie în mână, spre mirarea unei gospodine străină de efectul pe care îl produce apariţia fetei în ochii celor pe lângă care trece. Scena seamănă foarte mult cu ceea ce se numeşte un tablou de gen, în binecunoscutul stil al „marilor mici maeştri flamanzi":

„Tocmai în faţa măcelăriei Persida trecu uliţa, ca să apuce colţul, şi acum i se împăinjeniră ochii, şi iar îi era ca şi când un fel de leşin ar cuprinde-o. Îi era ruşine, grozav de ruşine şi îşi vedea, parcă, obrajii roşiţi de năvala sângelui.
Naţl sfărâma tocmai cu barda încheietura de la un genunche, şi când Persida se ivi peste drum şi apucă spre măcelărie, el rămase cu privirea pierdută şi barda îi tremura în mână. Hubăroaie se ridică din jeţ şi înainta până la uşă; servitoarea, care ţinea coşul ca să i se dea carnea, se uita şi ea mirată, iar dincolo, peste drum, la cellalt colţ, se oprise un bătrân şi stătea cu gura căscată."

Apriga Mara, având acum destui bani pentru zestre, se gândeşte s-o mărite pe Persida cu teologul Codreanu. Fata nu s-ar împotrivi, dar dragostea pentru feciorul neamţului, destul de tont de altminteri, fără nici o personalitate sau vreo gingăşie oarecare, se produce ca fulgerul. Îl admirase într-un fel de întrecere sportivă, la podgorie, ridicând în car, pe rămăşag, un butoi mai greu; şi fata se topise în criza erotică. De altfel, mai târziu, în momente critice, Persida îi mărturiseşte lui Naţl iubirea pe care nici ea n-o prea înţelege, în chipul cel mai simplu şi mai emoţionant cu putinţă, dezarmant şi totodată religios-solemn, chemându-l pe numele întreg de botez, „Ignaţius":

„N-am să mă înspăimânt, n-am să fug, n-am să te părăsesc, zise, şi-i apucă mâna şi se lipi de el şi-şi trecu gingaş braţul peste gâtul lui. Ah!, urmă apoi ca dusă în altă lume, ce ademenitor e gândul că am să te scot din întunericul în care ai căzut, să-ţi luminez viaţa, să te scot, să te luminez, să te văd. Uită-te la mine şi râde, cum ai râs atunci, când ne-am întâlnit pe pod. Ignaţius! Uită-te!"

Părinţii se împotrivesc din răsputeri unei asemenea legături, argumentul ultim, de ambele părţi, fiind prejudecata populară cu p-rivire la deosebirea dintre religii, care complică în gradul cel mai înalt botezarea copiilor rezultaţi din asemenea căsătorii. Hubăr Naţl însuşi este un individ brutal, violent şi bătăuş, căzut in cele din urmă la beţie. Scriitorul pare a studia, la sugestii naturaliste, un caz de ereditate, adăugat celuilalt, mai grav, al lui Bandi, fratele lui Naţl, care va ajunge să-şi ucidă tatăl, adaus episodic într-un final cam nepotrivit în planul general al romanului. însă şi Naţl, mai mult inconştient şi mai mult fără să vrea, o iubeşte tot atât de tare pe Persida, cu care fuge în lume, la Pesta, la Viena, certându-se aprig, duşmănindu-se la tot pasul, impăcându-se inevitabil, într-unui şi acelaşi destin. Naşterea unui copil, în sfârşit, aduce pacea în suflete, şi în chipul acesta vechiul dicton amor omnia vincit îşi află cea mai convingătoare verificare.

Fără îndoială, personajul principal al romanului este Persida, aşa cum Huţu stă în centrul nuvelei Budulea Taichii, caractere surprinse în plină mişcare, la momentul crizei care precedă maturizarea. Însă, şi într-un caz, şi într-altul, Slavici posedă meşteşugul de a impune cu mare forţă prezenţa personajelor sale prin aducerea în prim-plan a părinţilor, principal suport şi mijloc de verificare caracterologică. În roman, Mara - ca şi Budulea cel bătrân din nuvelă - este un personaj încă mai precis şi mai viguros conturat decât Persida. Văduvă săracă, fără nici un sprijin, însă „muiere mare, spătoasă, greoaie şi cu obrajii bătuţi de soare, de ploi şi de vânt", ea caută, prin toate mijloacele de care dispune (puterea de muncă şi răbdarea, spiritul de economie împins până la zgârcenie, o mare inteligenţă practică, bazată pe experienţă), să-şi crească cei doi copii, pe Persida şi pe Trică.
Prozatorul a surprins cu mare ascuţime un moment social-istoric foarte caracteristic, întrucât priveşte ridicarea burgheziei comerciale din orăşelele de pe valea Mureşului şi din câmpia Aradului. Ea nu provine din rândurile mahalagiilor, ca Jupan Dumitrache, ci mai degrabă din ţărănime.

De altă parte, în Ardeal, împrejurările erau de aşa natură, încât ascensiunea se bazează mai mult pe întrepriditatea economică, pe energie, muncă şi perseverenţă, foarte puţin, deloc chiar în acest caz, pe tertipurile politice. (Cu ani în urmă, nu prea demult, nişte cineaşti inculţi şi oportunişti au făcut un film după romanul Mara, punând în el şi... politică multă: muncitori exploataţi, patroni câinoşi, jandarmi slujind cu zel aparatul de stat habsburgic şi tot tacâmul, „stricând" frumuseţea operei lui Slavici.) Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, târgurile din mănoasa câmpie a Aradului, cum ar fi Radna şi Lipova, de care e vorba în roman, au cunoscut o mare înflorire a negoţului şi a meşteşugurilor. Numai leneşii - lasă să se înţeleagă moralistul, pragmaticul scriitor, foarte pe departe de astă dată. - rămân săraci. Mara este o mare energie care din nimic realizează o avere considerabilă. Începe cu negoţul mărunt de zarzavaturi şi peşte. Curând însă banii strânşi cu zece noduri sunt plasaţi în afaceri de anvergură, şi toată lumea ştie cât de bogată este! Ca atare, începe s-o respecte şi s-o admire, cu toate că nu acesta îi era scopul. Nu-i adevărat că am avea de-a face cu un Harpagon şi cu un Hagi Tudose feminin, ba nici măcar cu un Grandet.

Zgârcenia, câtă este în caracterul Marei, apare mai curând ca rezultatul unei vieţi dure, austere, pe care femeia o foloseşte drept principală armă într-o lume pusă pe căpătuială pe toate cărările. Experienţa ne învaţă că tocmai acolo unde se munceşte nu-i loc pentru leneşi, pentru risipitori nesăbuiţi şi pentru proşti. De aceeaşi natură este şi şiretenia cu care caută a-şi creşte şi instrui copiii, gândind foarte practic şi lucid viitorul lor, apelând la bunătatea maicii Aegidia s-o primească pe fată la călugăriţe şi folosindu-se de slăbiciunea menajului Bocioacă, în vederea carierei de meşter cojocar a lui Trică. Aceeaşi mentalitate ţărănească o face să treacă uşor peste sensibilitatea lui Trică, adolescentul asaltat de frivola nevastă a lui Bocioacă. Momentul trebuia neapărat exploatat în scopul punerii la cale a unei căsătorii avantajoase cu fata bogatului staroste şi patron. Mara î! dăscăleşte pe necoptul ei fiu în chipul cel mai practic cu putinţă, înlăturând mofturile sentimentale şi punându-i în faţă realitatea brutală:

„Nu este [nevasta lui Bocioacă] singura mamă care-şi mărită fata după băiatul care-i place. Ţine-o cu vorba până ce nu-ţi dă fata ş-o să ai soacră care se teme de tine şi nu ţi se urcă în cap. Fii, Trică, băiat cuminte. Fata e bună, frumoasă şi cu avere, intri în casă bună şi, dacă eşti om, faci ce vrei din ea."
Personajul este simpatic, şi chiar aşa îl vede şi autorul, cu toate că îl deposedează nemilos de orice urmă de idealitate. E clar de tot că sub lipsa de menajamente, în executarea portretului, se ascunde abil ideea că averea acumulată prin strădanie, prin muncă şi chibzuinţă, dă demnitate omului:

„Nu-i vorbă, tot Mara cea veche era, tot soioasă, tot nepieptănată, şi nici că i-ar fi şezut bine altfel. Vorbea însă mai apăsat, se certa mai puţin, călca mai rar şi se ţinea mai drept decât odinioară. Se simte omul care are, şi-l vezi cât de colo pe cel ce se simte."

Zgârcenia şi imoralitatea sunt vicii, adică anomalii reprobabile şi urâte, prin însuşi faptul că întunecă şi ucid omenescul. Însă a fi strâns la pungă şi a închide ochii în faţa uşurătăţii banale a unei tinere neveste înseamnă inteligenţa de a nu te lăsa înfrânt într-o lume unde toţi dau din mâini să se menţină la suprafaţă. Gestul mamei care depozitează banii în cei trei ciorapi - unul pentru Persida, altul pentru Trică şi un al treilea pentru sine -"este mai degrabă înduioşător, cu atât mai mult cu cât apriga femeie n-ar consimţi să se despartă cu prea mare uşurinţă de cele două treimi din comândul său.

Aceasta pentru că cei doi copii sunt copiii ei şi mai ales pentru că trunchiul zdravăn şi bătut de toate intemperiile vieţii simte instinctiv că vlăstarele sunt firave. În adevăr, cei doi, Persida şi Trică, se clatină îngrijorător la primele contacte cu viaţa. Fata se încurcă într-o legătură neprevăzută cu fiul măcelarului neamţ, iar băiatul, „motologul" Trică, intrat şi el în criză, se dă prins la „verbonc" (formă de recrutare a oştenilor pe vremea stăpânirii austro-ungare), fără mari speranţe că mama l-ar putea salva cu o sumă oarecare de bani. Mara este însă pregătită să înfrunte toate întorsăturile destinului, pare chiar a le prevedea, în orice caz le întâmpină cu destul calm şi îngăduinţă maternă, cu tărie de caracter în primul rând. Abia acum banii strânşi cu atâta trudă în cei trei ciorapi se dovedesc a fi utili. O clipă numai, dragostea de mamă -moment psihologic bine strunit de prozator şi realizat, ca de obicei, prin notarea comportamentului personajului - lasă ivirea unei slăbiciuni, a unui dram de sentimentalism, cu totul caracteristic zgârciţilor, nu şi avarilor iremediabili (spre a opera o nuanţă între cuvinte, trebuitoare aici). Văzând sărăcia în care s-a născut copilul Persidei şi al lui Naţl, Mara vâră mâna în pungă spre a scoate o oarecare sumă, ezitând totuşi dacă trebuie să ducă până la capăt gestul. E gestul unui avar, şi nu prea. Mişcările sufleteşti ale personajului sunt mult mai complicate şi mai nuanţate.

Aici ar fi trebuit să intre un dram de sarcasm şi un pic de ironie din partea naratorului, ceea ce nu se întâmplă, cum ne-am fi aşteptat. Dimpotrivă, risipitorul şi beţivul, zurbagiul Naţl - înmuiat şi el sufleteşte în faţa copilului care i se născuse - e pus să spună cu toată gravitatea că banii sunt mai bine păstraţi la soacră. La mijloc stă acelaşi instinct al femeii mature, trecută prin grele experienţe: copiii trebuie să se obişnuiască cu greutăţile vieţii, dacă vor să calce pe urmele părinţilor. Într-adevăr, Persida, se lasă a se vedea foarte clar în final, va deveni o Mară în toată puterea cuvântului, după cum Naţl va deveni un Hubăr, odată trecute valurile tinereţii. Aceasta ar fi dialectica, înfăţişată foarte pe scurt, a evoluţiei personajelor din romanul lui Slavici.

Aşadar, după metoda clasică, original aplicată - grevată numai într-o mică măsură de naturalism: episodul uciderii lui Hubăr-bătrânul de către Bandi, celălalt fiu al său - romancierul îşi propune a înfăţişa un ciclu de viaţă complet, dincolo de care, înainte şi înapoi, lucrurile s-au petrecut şi se vor petrece aproximativ la fel. Din istoria Persidei înţelegem că tinereţile văduvei au putut fi oarecum, asemănătoare cu ale fetei - deşi lucrul nu e consemnat ca atare -, iar din caracterul Marei se deduce că fiica o va urma aproape întru totul.

Pentru aceasta, evident, trebuiau trasate liniile unui cadru social-etnografic, amplu, ceea ce romancierul face cu o pană deosebit de abilă, alimentată necontenit de memorie, de cunoaşterea perfectă a mediului în care şi-a petrecut copilăria şi tinereţea, locuri şi oameni întrevăzuţi, transfiguraţi prin ceaţa aducerilor aminte, ca şi în Budulea Taichii, ca şi în Moara cu noroc. Într-asta, de fapt, în acest exotism al ambientalului stă în fond întreaga artă şi marea izbândă a romanului. Slavici întreprinde adică - cum se spune cu un termen destul de nepotrivit, dar rămas în uzul curent - o monografie artistică a locului şi timpului, amestec inefabil şi inedit de adevăr şi poezie.

Cam în acelaşi timp cu Slavici, un alt ardelean, mai tânăr, protejat şi încurajat, la rându-i, de Titu Maiorescu, Ion Popovici-Bănăţeanul, compunea şi el o serie de schiţe şi nuvele „din viaţa meseriaşilor" din târgurile temişene. Interesante, uşor sentimentale - fapt explicabil prin lipsa de maturitate a scriitorului, mort la vârstă tânără - aceste proze scurte sunt departe de a putea cuprinde totuşi amploarea mediului, ceea ce lui Slavici îi izbuteşte din plin. Aceasta pentru că marele prozator care a fost junimistul - primul clasic, în fond, pe care l-a dat Ardealul, nu deloc întâmplător prin mijlocirea Junimii- a intuit aici materia potrivită pentru roman. În orăşelele din câmpia de jos a Mureşului, cum sunt Radna şi Lipova 1 pe jumătate rurale, dar într-alt chip decât târgurile moldoveneşti sadoveniene, „unde nu se întâmplă nimic", fără dughene ovreieşti şi fete bovarice, boieri scăpătaţi şi funcţionari tabietlii, ruginiţi şi „balcanizaţi", ori cu intelectuali oameni de prisos şi blazaţi ca Neculai Manea, ci mai mult cu acel aer de Mittel-Europa care a cuprins o parte bună din spaţiul ardelean - lumea meseriaşilor şi a negustorilor este constituită în bresle cu tradiţie, încurajate şi sprijinite sistematic de administraţia austriacă, pe cât s-ar părea. Bocioacă, spre exemplu', este un staroste, plin de demnitate şi autoritate, respectat de ucenici, de calfe şi chiar de „beamteri", deşi în casa lui - cum se întâmplă uneori - cântă mai mult găina. Ca şi Hubăr, care nu visează pentru fiul său Naţl o altă meserie decât tot aceea de măcelar, el, Bocioacă, este gata să-şi mărite fata cu Trică, în care vede un bun viitor meşter şi urmaş.

Hotărât lucru, în lumea nemţească şi, mai în general, cea apuseană, funcţionează mai puţin proverbul „Capra sare masa, iada sare casa"; profesiunile, meseriile se transmit mult mai constant din tată în fiu, printr-o sănătoasă, binevenită, prosperă din punct de vedere economic cel puţin mentalitate conservatoare (faptul repercutându-se însă, neîndoios, şi în plan moral). În timp ce dincoace de munţi - cel puţin acesta este unghiul de privire pe care ni-l propune Slavici - „mania posturilor", arivismul „paraponisiţilor" (ne-am referit la satira din „cânticelele comice" ale lui Alecsandri, dar şi la „catindaţii" caragialieni), saltul într-o categorie socială neapărat superioară părinţilor este un fapt obişnuit, chiar până în zilele noastre.

Însuşirea unei meserii - ne încredinţează cu toată gravitatea scriitorul - nu e un lucru uşor şi nu se face oricum, ci după rânduieli bine stabilite. După anii de ucenicie - pe care totuşi Naţl i-a parcurs într-un chip cam... aventuros, fugind cu Persida, cum se întâmplă în lumea nemţească (un ecou din Wilhelm Meisters Lehrjarhre, fie şi indirect, este de presupus) - urmează anii de călătorie, în vederea desăvârşirii experienţei tânărului. El trebuie să se poarte cu multă vrednicie şi respect faţă de meşterii mai în vârstă, care urmează a-l recomanda breslei pentru proba (examenul!) finală ce are loc după un ceremonial de neclintit.

Calfa de măcelar, spre exemplu, se prezintă pentru verificarea şi atestarea meseriei sale în faţa starostelui, asistat de toţi membrii de vază ai breslei, care decid solemn trecerea lui în rândul „maeştrilor". Slavici descrie amănunţit şi cu inefabilă poezie un astfel de examen aplicat lui Naţl. Din nou ne aflăm în faţa unui excepţional „tablou de gen", în manieră flamandă şi pagina, ghicim de îndată, e făcută să fie drept pildă celor care dispreţuiesc aşa-zisele cariere prozaice, plebee, munca frumoasă şi productivă, pe care, odată cu Eminescu, artistul şi pedagogul o admira sincer:

„După rânduiala breslelor, calfa de măcelar care avea să treacă în rândul maeştrilor trebuia să facă starostelui şi oamenilor de încredere ai breslei tăietura de maestru. Însoţit de un zăvod şi ajutat numai de ucenic, el trebuia să ducă la tăiere un juncan de trei ani, frumos împodobit cu flori, cu panglici şi cu cârpe, pe care, după tăiere, starostele şi oamenii de încredere le luau drept semne de aducere aminte. După ce starostele se încredinţa că juncanul nu e ameţit de spirt, ucenicul îi dădea lovitura în frunte, iar viitorul maestru trebuia să-l înjunghie aşa, ca până ce numeri zece, să nu se mai mişte şi să-l jupoaie iute şi curat, apoi să-i scoată măruntaiele încă calde, toate acestea fără ca panglicile şi cârpele să se păteze de sânge. Urmează apoi preţuirea şi măcelărirea. Viitorul maestru trebuia, înainte de toate, să-şi dea părerea cât cântăreşte carnea şi cât îndeosebi seul pe care-l scoate, apoi să facă măcelărirea a şasesprezece feluri de cărnuri, fără ca să-şi păteze mâinile şi şorţul şi fără ca să lase fărâmături pe butuc. Drept în încheiere, să făcea cântărirea. Cel dintâi staroste lua muşchiul din spinare, şi maestrul trebuia să-l cântărească din ochi, apoi urmau oamenii de încredere..."

Asemenea oameni harnici şi aşezaţi după orânduieli chibzuite, cu tradiţie nestrămutată, au viaţa lor, întemeiată pe familie şi pe bunăstare materială, operă a muncii lor. Petrecerile de la crame, în vremea culesului, ori iarmaroacele cu lume pestriţă de diferite naţionalităţi, venită de prin toate colţurile regiunii; sunt zugrăvite cu un ochi de pictor care vede frumuseţea în bogăţia materială (căreia obligatoriu îi urmează şi frumuseţea morală) rezultată din truda braţelor şi din buna învoire dintre oameni. Iată o asemenea frescă-preludiu (pe care şi-ar fi avut-o ca model - la un alt nivel al evoluţiei scrisului românesc - (de ce nu?) - un romancier dintre cei mai moderni ai vremii noastre, Ştefan Bănulescu, în-, Cartea Milionarului, la locul unde se povestesc fantasticele „serbări metopolisiene" de Sfântă Măria-Mică):
„Timp de câteva săptămâni, drumurile de ţară toate sunt pline de care încărcate, care aduc bogăţiile din şapte ţinuturi, ca să le desfăşoare prin pieţele şi prin uliţele Aradului şi de pe câmpia dimprejurul lui, unde se adună care cu poame de pe Crişuri şi din valea Murăşului, cu lemnărie din munţii Abrudului şi cu bucate de pe câmpia mănoasă, se înşiră butoaiele cu vin din podgorie ori cu rachiu de pe Murăş şi se îngrămădesc turme de oi venite din Ardeal, ciurde de porci aduşi de pe lunci, herghelii de cai crescuţi pe poienele munţilor şi cirezi de vite mânate de jelepari umblaţi prin lume. Ce mulţime de oameni şi ce amestecătură de chipuri şi de porturi şi de limbi! E parcă aici mijlocul pământului, unde se întâlnesc toate neamurile. Pe înserate se aprind împrejurul oraşului mii de focuri, la care stau de vorbă ori îşi petrec cântând aici români, colo unguri, mai departe şvabi ori sârbi, iar printre aceştia slovaci, ba până şi bulgari".

Romanul Mara, o capodoperă a literaturii clasice încununează strălucit arta lui Ioan Slavici şi rămâne hotărât că scriitorul se simte în largul său în a-şi desfăşura talentul narativ, numai atunci când, precum în Popa Tanda, în Pădureanca, La crucea din sat, Budulea Taichii ori excepţionala, între toate nuvelele sale, Moara cu noroc, vorbeşte de locurile şi oamenii bine cunoscuţi din copilărie şi tinereţe. Ca şi în cazul lui Ion Creangă ori Sadoveanu, ceea ce depozitează latent memoria artistului cristalizează mirific sub condeiul omului matur în căutarea unor vremi care au fost... Printr-asta, mai ales, Slavici premerge cu strălucire marilor prozatori ardeleni, Agârbiceanu şi Rebreanu, în primele rânduri.

---

Tag-uri: literatura, roman

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 23 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---