„Spiritul lui Caragiale a exercitat în societatea noastră o acţiune socratică şi în aceasta constă importanţa incomparabilă, fundamentală a acestui zis negativist. Prin reducerea la absurd, prin maieutică şi dialectică, el tinde să aducă societatea românească la cunoaşterea de sine şi la o conştiinţă morală. Dialogurile lui din comedii şi din momente au ceva din arta dialogului socratic.

Râsul lui Caragiale nu e un râs amuzant, nici benign: e un râs vitriolat, pornit dintr-o sacră mânie. Ne-am obişnuit să vedem în Caragiale pe clasicul echilibrat (ceea ce era adevărat) sub chipul moderaţiei şi simţului comun (ceea ce e profund greşit). Nu platul simţ comun, izvor de confuzie, ci rigoarea bunului-simţ, însuşire foarte rară, defineşte geniul l ui Caragiale ".

Paul Constantinescu

Deşi, de peste un secol, spectatorii români şi cei din străinătate râd în hohote la prezentarea unor comedii ca: O scrisoare pierdută ori O noapte furtunoasă, locul lui I. L. Caragiale în literatura noastră încă este controversat.
Dacă unii susţin că el este cel mai mare dramaturg român al tuturor timpurilor, alţii se mai îndoiesc de valoarea operei sale.
Ne amintim că, chiar din timpul vieţii autorului, s-a desfăşurat acel răsunător şi nedrept proces de plagiat, inventat de un răuvoitor, în care se afirma că Năpasta ar imita piesa unui dramaturg străin, proces în care scriitorul şi vestitul jurist Barbu Ştefanescu Delavrancea a demonstrat cu argumente de netăgăduit că dramaturgul în cauză nici nu există ca persoană fizică şi că întreaga operă a lui I. L. Caragiale aparţine în exclusivitate autorului ei.

Dar de unde atâta fantezie distructivă, de unde o aşa pornire împotriva unui scriitor de frunte al generaţiei sale?! Răspunsul îl depistăm tot dintr-o afirmaţie greşită, făcută de duşmanii lui Caragiale: cum că nu ar fi un autor naţional şi patriot, pentru că el demască prea vehement racilele morale şi politice ale unei anumite societăţi, cum că n-ar fi patriot de vreme ce nu prezintă personaje pozitive în comediile sale!
Nimic mai fals, ceea ce vom încerca să demonstrăm în continuare! Nici trecerea anilor, nici acuzaţiile nedrepte nu au umbrit valoarea artistică a operelor pe care le-a scris; ba am putea susţine că trecerea timpului a confirmat această valoare.
Făcând parte din galeria celor patru mari clasici ai literaturii noastre, împreună cu Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici - I. L. Caragiale continuă activitatea dramatică a lui Vasile Alecsandri (Chiriţa în provincie, Chiriţa Ia Iaşi) şi a lui Bogdan Petriceicu Haşdeu (Răzvan şi Vidra), de la primul împrumutând mijloacele comice, de la al doilea pe cele dramatice.

Caracterul trainic al operelor sale a rămas neîntrecut până astăzi, uneori comicul îmbrăcând accente satirice. Caragiale a criticat necruţător imoralitatea societăţii în care a trăit, îmbinând demascarea imoralităţii sociale cu cea a imoralităţii din familie. Deşi în comedia O scrisoare pierdută se pare că declanşarea conflictului se datorează unor ambiţii politice, pretextul ivirii lui a fost de natură morală - scrisoarea de dragoste a lui Tipătescu trimisă Zoei jucând un rol mai mare în viaţa personajelor decât ambiţiile lor politice.

Acţiunea piesei se desfăşoară în capitala unui judeţ de munte, pe fondul agitat al unei campanii electorale, care trebuia să desemneze un candidat pentru centru. Conflictul se naşte între orgoliosul Nae Caţavencu, din opoziţie, care aspiră spre o carieră politică superioară şi grupul fruntaş al conducerii locale, reprezentat de prefectul Ştefan Tipătescu şi prezidentul mai multor comitete şi comisii, Zaharia Trahanache, alături de care se află poliţistul Ghiţă Pristanda şi Zoe, soţia lui Trahanache şi iubita lui Tipătescu, care, deşi nu are funcţie politică, joacă rolul cel mai important în desfăşurarea conflictului, apoi Farfuridi şi Brânzovenescu, din acelaşi partid de guvernământ.

Alături de Nae Caţavencu se află Ionescu, Popescu şi popa Pripici. Pentru a-i forţa să-l propună candidat în locul lui Farfuridi, Caţavencu îi ameninţă pe adversarii săi cu şantajul: publicarea unei scrisori de dragoste a lui Tipătescu, trimisă Zoei Trahanache, pierdută de aceasta, găsită de Cetăţeanul Turmentat şi subtilizată de la el de Caţavencu.

Dar, când totul părea rezolvat, de la centru se cere, fără explicaţii, să fie trecut pe lista candidaţilor Dandanache. Zoe e disperată, Caţavencu ameninţător, Farfuridi şi Brânzovenescu mulţumiţi că rivalul lor nu va câştiga, fără a mai socoti că pierdeau şi ei, Tipătescu e nervos; numai nenea Trahanache are puţintică răbdare, căutând o poliţă falsă, semnată de Caţavencu şi socotind, la rândul lui, scrisoarea lui Fănică un fals.

Când se depune candidatura oficială a lui Agamemnon Dandanache, Ghiţă Pristanda, la îndemnul şefilor săi şi pentru a-l împiedica pe Caţavencu să facă publică scrisoarea de dragoste, pune la cale un scandal, în care Caţavencu îşi pierde pălăria, în căptuşeala căreia se afla ascunsă scrisoarea lui Tipătescu, regăsită de Cetăţeanul Turmentat, care o duce adrisantului. Dezarmat, Nae Caţavencu dispare pentru o vreme, apoi este silit, ape-lându-se şi la ameninţarea cu demascarea poliţei false, pe care o semnase, să conducă chiar el manifestarea de simpatie pentru adversarul său.

Desfăşurarea subiectului este bine marcată, prin toate mijloacele specifice formei de exprimare a teatrului: dialogul dintre Tipătescu şi Pristanda, care anunţă miezul conflictului - nu de natură politică, ci sentimentală; pierderea unei scrisori de dragoste -; apariţia lui Caţavencu şi presiunile succesive asupra lui Trahanache, care pretinde că e vorba de-o plastografie, a Zoei şi a lui Tipătescu - aceştia încercând să ajungă la un compromis cu adversarul politic; apariţia neaşteptată a lui Dandanache -care schimbă fundamental reperele conflictului, deşi ascensiunea sa se bazează pe un şantaj asemănător, dar la nivel naţional; în sfârşit, adunarea electorală finală, proclamarea deputatului de la centru, pierderea scrisorii de către Caţavencu şi revenirea ei la destinatarul iniţial.

Evoluţia conflictului creşte pe treptele acestor momente, alternând comicul cu dramaticul.

Personajele sunt caracterizate prin situaţii, fapte, limbaj - sursele comicului fiind de natură socială, I. L. Caragiale dovedindu-se un adevărat maestru al scenei româneşti clasice.

Mecanismul parvenirii este evident şi în comedia O noapte furtunoasă, unde asistăm la grija pe care Chiriac o poartă onoarei de familist a lui jupân Dumitrache, stăpânul său, făcând această afirmaţie chiar în momentul în care îi îmbrăţişa soţia.
Jupân Dumitrache este un mic burghez de mahala, care simte că a venit vremea sa şi vrea să se ridice pe scara socială cât mai repede. El nu cunoaşte însă bine calea prin care să-şi poată modifica statutul social, sursa sa de informare fiind doar ziarul liberal, la care colabora şi Rică Venturiano, din articolele căruia deduce că el este un exponent al poporului suveran şi că are dreptul să iasă în frunte, chiar dacă puţinele sale calităţi nu-l îndreptăţesc pentru aceasta.

Printr-o intrigă de mahala uşoară, Rică Venturiano ajunge, din greşeală, în casa lui jupân Dumitrache, deşi o iubea pe Ziţa, cumnata acestuia, dar, confuzia lămurindu-se, ambiţiosul negustor descoperă, la sfârşitul aventurii, că înrudirea cu politicianul gălăgios, dar sărac, prin alianţa cumnatei sale, reprezintă o cale uşoară de acces spre vârfurile vieţii publice.

Moravurile sociale şi imoralitatea de familie se combină până la paradox şi în comedia D-ale carnavalului.
Personajele din Conul Leunida faţă cu reacţiunea sunt demodate nu numai ca vârstă, ci şi ca oameni sociali, înrudindu-se prin ridicol cu cele din comediile lui Vasile Alecsandri.

Putem observa că 1. L. Caragiale, ca nepot a doi iluştrii comedianţi, care au condus la vremea lor trupe de teatru, el însuşi copist şi sufleur la Teatrul Naţional, pe vremea când şi Mihai Eminescu se ataşase unei trupe dramatice, a cunoscut toate artificiile ridicolului, ştiind să le folosească şi să le îmbine cu măiestrie, pornind de la comicul de nume, de situaţii, de limbaj, până la comicul subtil, abia sugerat: ştia sau nu Trahanache despre legăturile amoroase ale soţiei sale cu prefectul Tipătescu?!

S-a afirmat că în comediile lui I. L. Caragiale nu întâlnim personaje pozitive, poate cu o singură excepţie: a Cetăţeanului Turmentat, dar şi acesta e împrăştiat în acţiuni, neavenit, umblând în stare de ebrietate şi încurcând mereu lucrurile.
Tot ca umor sugerat ar părea întrebarea: ambiţiile politice, scrisoarea de amor ori încurcăturile Cetăţeanului Turmentat (în sinea lui sincer şi cinstit) declanşează iureşul conflictului din O scrisoare pierdută? Unii pot afirma că acţiunea a fost condusă conform ambiţiei lui I. L. Caragiale, atunci când spunea că va ieşi victorios în alegeri un personaj mai canalie decât Caţavencu şi mai prost decât Farfuridi, şi că această ambiţie declanşează comicul piesei.

Noi demonstraţii am putea face bazându-ne pe o altă afirmaţie a lui I. L. Caragiale: ,£imt enorm şi văd monstruos!", care devine un fel de crez artistic, demonstrându-ne că numai instinctul său de dramaturg l-a condus la elaborarea unei piese desăvârşite ca O scrisoare pierdută.

Iată polivalenţa interpretativă a teatrului lui I. L. Caragiale, iată varietatea şi complexitatea temelor sale.

ÎN VREME DE RĂZBOI

"Lumea aceasta de care se îngrozesc atât judecătorii moraliceşti ai lui Caragiale, îmi pare mie că se dobândeşte printr-o vastă lipsă de persevitate.
Vorbesc de modelele reale, nu de preparatele artistului. In societatea nouă românească, ticăloşiile de orice fel poartă aproape constant semnul inocenţei; aceşti oameni fac rău, fără să păcătuiască".

Paul Zarifopol

Criticul literar Silvian Iosifescu afirma că I. L. Caragiale „nu a apucat vârsta senectuţii", când nu se mai putea egala în creaţie, că el a tăcut înainte de a obosi ca intelect.

Oare pe acest considerent se bazează faptul că, în anul 1890, Caragiale, dându-şi seama că nu mai poate realiza piese de teatru pe măsura celor pe care le scrisese deja, a renunţat la dramaturgie şi s-a apucat să scrie proză?!
Deşi, în mod artificial, se face o delimitare între Momente şi schiţe, nuvelele şi piesele de teatru ale lui I. L. Caragiale, un observator mai fin constată cu uşurinţă aceeaşi mână de maestru în conducerea dialogului, în introducerea unor episoade-cheie, care determină întregul conţinut al naraţiunii, scurtele descrieri luând uneori locul indicaţiilor de regie, pe când dialogurile pot fi scenarizate cu uşurinţă. Caragiale este unul şi acelaşi; tonul său ironic sau dramatic rămâne la fel - nu se schimbă decât haina în care-şi îmbracă gândurile, dar şi ea e lucrată de acelaşi croitor neîntrecut: expresii neaşteptate, ton caustic, sugestii şi subtile ironii.
Câteva observaţii se pot totuşi face: anume că schiţele au un ton ironic mai accentuat şi pot fi apropiate de comedii, aşa cum ar fi: Domnul Goe, Vizită, Urgent; pe când unele nuvele devin dramatice: În vreme de război, O făclie de Paşti şi altele.

Trei dintre schiţele studiate în şcoala generală şi liceu se referă la educaţia copiilor în anumite familii cu pretenţii: Bacalaureat, Domnul Goe, Vizită. în Vizită, povestitorul vine pe la familia Popescu, cu prilejul onomasticii fiului lor, Ionel, moment important, în care s-ar fi putut demonstra buna creştere a copilului, dar povestitorul constată că: băiatul o brutalizează pe slujnică, o loveşte pe mama sa şi varsă cafeaua pe pantalonii de vizită ai oaspetelui; sună cu goarna şi bate cu toba în timpul conversaţiei celor maturi - greşeli pentru care doamna Popescu îl sărută şi îl iartă - fumează din ţigările povestitorului şi, la sfârşit, îi toarnă acestuia dulceaţă în galoşi.
Ce a putut ajunge ca elev un astfel de copil aflăm din schiţa Domnul Goe... Ca să nu mai rămână repetent, băiatul este plimbat de la Ploieşti la Bucureşti, de o tanti, de bunică şi de maică-sa - prilej ca, în tren, să-l contrazică pe un domn, să-şi piardă pălăria peste fereastră şi să rămână fără bilet de călătorie, să se închidă într-un loc unde nu intră decât o singură persoană, şi, în sfârşit, să tragă semnalul de alarmă al trenului.

Este evidentă acumularea de fapte pe un spaţiu prea restrâns, dar acesta este specificul schiţei, iar autorul nu se putea dezminţi ca talent şi imaginaţie. Pe Ionel ori pe domnul Goe îi puteau chema şi Georgescu, dacă ajungeau la liceu, ca pe Ovidiu Georgescu, personajul din schiţa Bacalaureat. Aici doamna Caliopi Georgescu e preocupată de promovarea examenului de către fiul său, corigent tocmai la Morală, voind apoi să urmeze Facultatea de Drept, şi îl roagă pe povestitor să intervină la profesorul Popescu, aşa cum făcuse şi pentru ceilalţi doi fii ai săi: Virgiliu şi Horaţiu!
Schiţele lui I. L. Caragiale pot fi apropiate tematic şi reaşezate în piese - firul celor trei amintite putând fi urmărit şi în Triumful talentului, ori în Un pedagog de şcoală nouă, dar nu acesta este scopul prezentei lucrări.

Referitor la povestiri şi nuvele, vom urmări cum în vreme de război - titlul e doar un pretext, războiul fiind un refugiu prin care o căpetenie de hoţi, Iancu Georgescu, se metamorfozează în ofiţer patriot - o bandă de jefuitori şi criminali bagă spaima în ţinut. E atacat şi părintele Iancu Georgescu, dar tâlharii nu-i iau calul, iar câinii preotului nu latră la hoţi. Cel mai mult se temea de o călcare hangiul Stavrache, fratele lui Iancu Georgescu, dar care, după ce banda de hoţi e prinsă, fără căpetenie, află cu surprindere că cel din fruntea jefuitorilor era chiar fratele lui, preotul. îl scapă însă, trimiţându-l în armată, dar nu cu sentimente frăţeşti, ci pentru a pune mâna pe averea lui Iancu. Acesta trimite de pe front două scrisori contradictorii: una din care preotul părea un erou; cealaltă îl anunţă pe Stavrache despre moartea lui Iancu.

Între timp, bătrâna lor mamă murise de inimă rea. Astfel nenea Stavrache intră uşor în posesia averii fratelui său, fiindcă avocatul îi spusese că nimeni nu l-ar putea supăra decât popa. Deşi crezut mort, preotul apare în trei ipostaze: ca ocnaş dezertor, apoi căpitan de unitate şi ca simplu călător deghizat.

Primele două nu sunt decât nişte halucinaţii ale hangiului, fiindcă Iancu nu ajunsese nici ocnaş nici căpitan. La ultima întâlnire, cea reală, nenea Stavrache înnebuneşte iar Iancu Georgescu, venit să ceară în contul averii cincisprezece mii de lei, pe care îi avea datorie la regiment, exclamă dezamăgit: "- N-am avut noroc!"
Conţinut dens, concis, complicat, cu schimbări neprevăzute de situaţii, la fel ca în drama Năpasta.

Revenind la ideea iniţială, reamintim acuzaţia ce i s-a adus lui I. L. Caragiale, aceea că în comediile sale a fost atât de sarcastic încât aproape că a dezonorat societatea româneacă, prin tipurile de personaje negative pe care le-a creat. Nimic mai fals! Pe autor nu l-au interesat în operele sale personajele povitive, deoarece criticând răul, el subînţelege binele, iar atunci când a simţit nevoia de personaje pozitive, le-a prezentat în drama Năpasta şi în câteva nuvele remarcabile. Dovadă că lucrurile stau aşa este că majoritatea schiţelor lui Caragiale au fost scenarizate ca mici comedii, pe când nuvelele şi povestirile nu s-au adaptat acestei regii.
Ne vom opri şi asupra unor finaluri abia sugerate, întâlnite în câteva dintre operele amintite.

Tânărul din La hanul lui Mânjoală, care îi povesteşte socrului aventura amoroasă cu hangiţa, nu ne sugerează oare că şi bătrânul a păţit la fel? Replica: "N-am avut noroc!", din În vreme de război, nu ne lasă să subînţelegem orice final?
Iată câteva simple considerente despre nemuritorul I. L. Caragiale, iată motivele pentru care susţinem că el a rămas până astăzi un scriitor neîntrecut în arta dramatică şi unul dintre cei mai buni povestitori români.

---

Tag-uri: dramaturg, comedie

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 08 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---