Încadrarea în epoca literară.

Curente şi orientări literare. Receptări critice.

Gorunul face parte din volumul Poemele luminii, apărut în 1919 şi este unul dintre poemele care asigură tematic trecerea spre volumele următoare Paşii profetului şi mai ales In marea trecere. Gorunul anunţa estomparea elanurilor vitaliste din În marea trecere, apărut în 1924, şi îndreptarea spre problematica filozofică.
Tradiţionalismul poemului poate fi descoperit pe urma analizării atitudinii eului poetic în faţa morţii, atitudine comparată cel mai adesea cu cea din balada populară Mioriţa. Totuşi forma poemului, folosirea simbolurilor şi contemplaţia filozofică, aparţin modernismului, ceea ce ne permite să afirmăm că şi în acest poem Blaga rămâne o sinteză a celor două orientări literare interbelice.

Criticul Mircea Scarlat vorbea despre apariţia repetată în Poemele luminii a verbelor a simţi şi a presimţi, cel de-al doilea demonstrând superioritatea activităţii intelectuale asupra senzorialului. Presimţirea din Poemele luminii este generată de capacitatea de anticipare a intelectului. De asemenea, ambele verbe sunt puse în relaţie cu „liniştea". Aceasta este sugerată, înainte de toate, vizual, şi mai rar auditiv. „Lirica blagiană ne oferă un rar fenomen de sinestezie între senzaţiile vizuale şi cele auditive...artistul e obsedat de impunerea tăcerii, ca latură a păcii, a seninătăţii depline" - ne spune acelaşi Mircea Scarlat în Istoria poeziei româneşti.

Tema şi semnificaţiile titlului. Influenţe.

Gorunul este o superbă elegie a cărei temă este moartea. Titlul nu este o trimitere prea explicită la temă, ci doar un simbol care ajută la enunţarea ei. Gorunul, în sensul său propriu, este un copac falnic, găsindu-se, de obicei, izolat la marginea pădurilor. Sensul conotativ al termenului trimite la singurătatea şi izolarea provocate de presentimentul morţii. Literatura noastră nu este lipsită de exemplul copacilor reprezentativi şi cea mai uşoară apropiere se poate face de teiul eminescian. Ca şi teiul lui Eminescu, gorunul lui Blaga este semnul unei retrageri contemplative în natură, lipsindu-i trimiterile mitologice la somn, dar şi parfumul deosebit. Blaga face, în schimb, din gorun un simbol aproape filozofic al vieţii care-şi conţine propria-i moarte. Ideea este folosită şi de Barbu în Oul dogmatic, dar poemul barbian prefera o cheie ludică. Aici jocul lipseşte, locul fiindu-i luat de o seninătate filozofică. Copacul, ca element static, marchează absenţa mişcării şi trimite la moarte.

Elemente de structură şi de compoziţie

Poemul conţine trei strofe inegale, primele două având câte cinci versuri, iar a treia unsprezece. Structura sa are la bază gradarea intensităţii pusă în slujba unei formule armonice. Poezia are două planuri: unul îndepărtat, exterior şi unul interior, sufletesc. Delimitarea lor nu este foarte clară, elementele şi simbolurile se află deseori la graniţa dintre ele, folosindu-se tehnica inserţiei. Incipitul stabileşte orizontul poemului: „în limpezi depărtări", iar comparaţia umanizează acest cadru, ataşându-l condiţiei umane: „cum bate ca o inimă un clopot".
Finalul încheie rotund poemul şi din punct de vedere tematic, şi ca intensitate. Repetiţia invocaţiei: „gorunule din margine de codru" are rolul, ca o dată enunţată concluzia, să deschidă spaţiul poemului către transcendent.

Procedee ÅŸi mijloace artistice. Imagini ÅŸi figuri de stil.

Poemul se organizează în jurul unui simbol - „liniştea" care este o echivalenţă a morţii. Imaginea auditivă din prima strofă e solemnă, iar sunetul grav al clopotului nu face decât să accentueze tăcerea şi o presimţire surdă. Intensitatea sonorităţii se reduce treptat până la o notaţie spiritualizată - „zvonuri dulci". Metafora „îmi pare / că stropi de linişte îmi curg prin vene, nu de sânge" răstoarnă percepţia senzorialului, trimiţând la interiorizarea unei stări de spirit. „Liniştea" ajunge să facă parte din sfera condiţiei umane tocmai prin umanizarea căpătată prin personificarea „pieptul unui turn" sau prin aluziile la anatomia spirituală ale metaforei menţionate mai sus. Interogaţia retorică care compune, de fapt, a doua strofă nu sugerează incertitudinea, ci dimpotrivă - scoate în evidenţă iminenţa apropierii de moarte. „Liniştea" are în această strofa o altă ipostază, mult mai edificatoare pentru conotaţia morţii - „pacea". Semnificaţia termenului „pace" este completată de sfera semantică a două verbe concrete: „mă-nvinge" şi „zac", ambele fiind sugestii ale sfârşitului.

Strofa a treia se deschide tot cu o interogaţie retorică: „O, cine ştie?" care, ca şi cea din strofa anterioară deschide orizontul poemului spre meditaţia filozofică asupra condiţiei umane, aflată în umbra morţii. In acest spaţiu al întrebărilor tulburătoare şi al contemplaţiei filozofice, gorunul devine un simbol al trecerii către moarte. Metafora „ascult cura creşte-n trupul tău sicriul / sicriul meu, / cu fiecare clipă care trece" are o profunzime eminesciană, de o melancolie tulburătoare. Aşa cum Eminescu auzea cum creşte iarba, Blaga foloseşte sinestezia pentru a uni lumea materiei si a spiritului prin prezenţa morţii. Ideea vieţii care-şi conţine moartea este modernă, ca şi cugetarea filozofică de o înşelătoare simplitate. Seninătatea eului poetic prezentă în poem se distanţează de cea din balada populară prin asumarea conştientă a exerciţiului filozofic. Dacă în Mioriţa serenitatea e un dat natural, intrinsec lumii baladei, aici este dobândită prin contemplaţie, e conştientă şi deloc întâmplătoare.

„Liniştea" este echivalentă cu moartea în această ultimă strofă prin prezenţa unor elemente, aparţinând clar acestei sfere: „sicriul" sau „scândurile". „Muţenia" asupra căreia se insistă prin segmentarea versului nu e doar o altă echivalenţă senzorială a „liniştii", ci aşează moartea în planul necomunicării şi îndepărtării. Acordul superior cu natura, dobândit prin contemplaţie, e sugerat tot senzorial, printr-o metaforă aproape eminesciană: „şi liniştea. ../ o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet".

Limbajul

Limbajul este înalt şi solemn, cu sonorităţi melodice. Expresia este intelectualizată şi abstractă. Formularea ocoleşte acele zone ale registrelor, prea conotate stilistic, preferând termeni acreditaţi poetic încă din lirica eminesciană, cu un vag parfum arhaic: „codrii dezmierd".

Versificaţie

Poemul foloseşte tehnica versului liber scăpat de constrângerile ritmului şi ale rimei. Segmentarea versului e arbitrară şi apare ingambamentul. Gradaţia se regăseşte şi în organizarea sonoră a poemului.

Moduri ÅŸi timpuri verbale

Modul indicativ-prezent este predominant în poezie dezvăluind permanenţa apropierii de moarte: „aud" sau „bate". Există doar două forme de viitor: „voi gusta" şi „vor ciopli" care sugerează proiecţia prin raportarea la prezent.

Concluzii

Gorunul are prin capacitatea de transcedere a simbolului un sens expresionist. Presimţirea morţii are o răceală apolinică, presupunând detaşarea de particular prin contemplaţie şi deschiderea spre un sens general, cuprinzător. Tonul elegiac, estompat aduce o notă specială tragismului reţinut care domină poezia.

---

Tag-uri: literatura, poem

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---