Poemul Gorunul face parte din volumul Poemele luminii, în care temele fundamentale sunt iubirea, natura, moartea.

Viziunea morţii mai apare şi în poeziile: Frumoase mâini, Linişte, Fiorul.
Inscriindu-se în aceeaşi arie tematică a poeziei Mai am un singur dor de M. Eminescu, Gorunul este o elegie filosofică pe tema vieţii şi a morţii.

Spre deosebire de Minai Eminescu, unde sensul cuvintelor este dat, la Lucian Blaga acesta se constituie pe parcursul poeziei. "La Blaga sensul se produce din senzaţie, în timp ce la Eminescu abia sensul năştea senzaţii - «Ci eu voi fi pământ în singurătate-mi» - starea născându-se abia în final din ideea de moarte" (Marin Mincu).

O altă deosebire între cele două elegii este dată şi de faptul că Eminescu exprimă direct testamentul său: "Mai am un singur dor/ In liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării". La Blaga "marginea de codru" nu sugerează moartea. Liniştea nu este o linişte cosmică, ci una pe care poetul o simte organic în "stropii de sânge care curg în vine".

Picurarea în suflet a liniştii pe care poetul o ascultă mut sugerează ideea scurgerii timpului: "Cu fiecare clipă care trece". Astfel, tema se apropie de "fugit irreparabile tempus", prezentă la antici, la Lamartine, la M. Eminescu.
Lucian Blaga sugerează în elegie ideea vieţii şi a morţii. Marin Mincu subliniază faptul că arborele "gorun" este în poezia lui Blaga un "simbol sacru", un corespondent al fiinţei umane, al pădurii ocrotitoare.

In poezie este de fapt vorba de un paralelism al morţii: al fiinţei umane şi al "gorunului", care şi el va trece prin mai multe ipostaze: "trunchi", "sicriu", "scânduri" -fără legătură cu pământul.

Poemul este structurat din trei unităţi: prima sugerează un fel de "pace" care cuprinde fiinţa poetului într-o contopire totală cu natura uriaşă, în care clopotul afirmă scurgerea timpului; în unitatea a doua interogaţia largă sugerează sentimentul de linişte - "dezmierdare", "cu aripi moi atâta pace". Poetul "zace" însă "învins" la umbra gorunului care-l dezmiardă cu "frunza jucăuşă". Se remarcă o antiteză între starea poetului şi cea a naturii. A treia secvenţă este marcată de interogaţia gravă: "O, cine ştie?" Aici ideea de moarte este pregnantă, devenind certitudine: astfel, liniştea picurată în sânge va fi cea din sicriul ce va fi cioplit cândva, într-un timp nedefinit, din trunchiul gorunului.

Aşadar, se poate vorbi de două elegii: una a omului şi alta a gorunului.
Şi în această poezie, ca şi în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, verbele sunt în majoritate la timpul prezent şi sugerează mai multe stări: "aud", "bate", "curg", "zac", "simt", "dezmierzi", "picură", "trece". Unele din ele sunt la viitor, atenuate şi de prezumtivul "poate" - "vor ciopli", "voi gusta" - şi potenţează ideea morţii.

O gradaţie este vizibilă şi' în plan spaţial: de la turnul cu clopot, din depărtări limpezi, gorunul,' frunză, trunchi, inimă, sânge, timp, la sicriul meu, totul pregăteşte senzaţia de moarte. De fapt şi "clopotul" poate sugera timpul care trece. Mai întâi este senzaţia de auz, apoi de simţire.

Atitudinea este expresionistă, iar echilibrul este aparent; poetul este integrat în natură. Clopotul vesteşte moartea, iar "stropii de sânge" transfiguraţi în "stropi de linişte" sugerează, fiori de moarte.

Şi verbul "îmi pare" potenţează ideea de moarte. Epitetul "mut", determinând verbul "ascult", creează senzaţia unei solemnităţi ca un "cântec fără cuvinte" pe care poetul îl ascultă, învăluindu-l în nefiinţă.

---

Tag-uri: tudor arghezi, gorunul, referat

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 22 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---