SEMNIFICAÅ¢IA TITLULUI:

• motivul florii albastre este larg răspândit în literatura romantică europeana, ilustrat cu semnificaţii multiple în romanul „Heinrich von Ofterdingen", de Novalis;
• floarea albastră este simbolul fiinţei feminine delicate şi pline de tandreţe, ce se împlineşte prin dragoste, precum o floare creşte în razele soarelui.
SPECIA LITERARÄ‚:
• meditaţie pe tema iubirii, cu elemente de idilă, evocând un spaţiu paradiziac, cu o natură protectoare, sublimă în primitivitatea ei.

TEME Åžl MOTIVE:

• natura şi dragostea; aspiraţia către o iubire ideală, rămasă neîmplinită, pierdută în umbrele timpului;,
• motivele li terare sunt ordonate pe cele două planuri ale poeziei:
- un plan terestru, un spaţiu paradiziac, cu o natură protectoare, sublimă în primitivitatea ei, în care personajul feminin speră să-şi împlinească o iubire senzuală, plină de farmec, cu toate deliciile clipei trecătoare; motive dominante sunt aici: codrul, ca spaţiu sacru, luminişul („ochiul de pădure"), izvoarele, balta, trestia, poteca, ramurile („bolţile de frunze"), stânca, prăpastia;
- un plan înalt, cosmic, care deschide orizonturile idealităţii şi ale visării, ale marilor aspiraţii romantice, specifice poetului de geniu, care meditează asupra marilor enigme ale lumii; motive relevante: stelele, norii, „cerurile nalte", „îndepărtata mare", „câmpiile asire", „piramidele-nvechite".

LIMBAJUL ARTISTIC:

Textul conţine o gamă diversificată de figuri de stil care construiesc imaginea complexă a poeziei:
• interogaţia din incipit „- Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte?" instituie dialogul liric dintre cei doi îndrăgostiţi şi dă o primă dimensiune a spaţiului poetic, semnificând aspiraţiile către înalt ale personajului masculin; fata îndrăgostită încearcă o abstragere a partenerului din sferele celeste ale meditaţiei, o întoarcere către universul terestru, încărcat de simboluri paradiziace;
• spaţiile înalte ale imaginaţiei sunt conturate printr-o enumeraţie de simboluri ale eternităţii: „râuri de soare", „câmpiile asire", „întunecata mare", „piramidele-nvechite";
• spaţiul terestru şi atmosfera idilei nevinovate se alcătuiesc din elemente-simbol specifice poeziei eminesciene, potenţate prin epitet („întunecata mare", „prăpastia măreaţă", „balta cea senină", „trestia cea lină", „de-aur părul", „dulce minune"), metaforă {„râuri de soare", „ochi de pădure"), comparaţie („roşie ca măruţ', „dulci ca florile ascunse"), personificare („izvoare plâng în vale"), inversiuni poetice, destul de numeroase („a ta gândire", „întunecata mare", „dulce netezindu-mi părul", „de-aur părul", „cine treabă are"), superlative exclamative („Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-m"!, dulce floare!");
• rostirea lirică este simplă, sub influenţa versului popular, care conţine
dialog şi adresare directă;
• măsura este de 7-8 silabe, rima îmbrăţişată; predomină ritmul trohaic, semn al unui patos intens, al manifestării libere a sentimentului de dragoste.

Eseu argumentativ

Poezia „Floare albastră" este o meditaţie pe tema iubirii, o idilă desfăşurată într-un cadru feeric, în care visul romantic prefigurează peisajul, putându-se confunda cu natura. Publicată la 1 aprilie 1873 în revista „Convorbiri literare", „Floare albastră" constituie, cum afirma Vladimir Streinu, „primul mare semn al operei viitoare", structurând viziunea poetică pe două planuri distincte, care se vor aprofunda în marile poeme următoare: un plan terestru, un spaţiu paradiziac, cu o natură protectoare, sublimă în primitivitatea ei, în care personajul feminin speră să-şi împlinească o iubire senzuală, plină de farmec, cu toate deliciile clipei trecătoare; un plan înalt, cosmic, care deschide orizonturile idealităţii şi ale visării, ale marilor aspiraţii romantice, specifice poetului de geniu, care meditează asupra marilor enigme ale lumii. Trecând de poezii ca „Amorul unei marmure" sau „Venere şi Madonă", aflăm acum, pentru prima dată, în mod explicit, de o lume a stelelor şi a norilor, de cerurile ei înalte, de spaţii vaste în ordinea cosmică şi terestră, figurată prin sintagme caracteristice, „îndepărtata mare", „câmpiile asire", de axele lor de conexiune, „piramidele-nvechite", „vârful lor mare", cărora li se opun, într-o simetrie perfectă, toposuri ale intimităţii erotice, „codrul cu verdeaţă", „ochiul de pădure", poteca, „bolţile de frunze". Natura devine astfel, cum spune G. Călinescu, „un leagăn de gingăşii erotice". De acum încolo, cei doi protagonişti ai idilei eminesciene vor fi stăpâniţi de aspiraţii diferite: el, vizionar, „este un idealist, nici vorbă, un om cu mâini întinse spre fantasma femeii desăvârşite, pe care n-o va găsi niciodată, pentru că dragostea este căutare, însă idealitatea lui nu e simbol cu aripi) ci o apariţie concretă şi tangibilă"; este orientat spre înălţimi astrale, simboluri ale ascensiunii, stele, nori, ceruri nalte, piramide, râuri de soare, ea, telurică, senzuală, emanând parcă direct din natura originară, dorind o dragoste în care să fie împlinit totul, cu retrageri într-o intimitate absolută, regăsită şi în peisajul din jur, codrul cu verdeaţă, stânca ce stă să se prăvale, prăpastia măreaţă.

Floarea albastră este chiar simbolul eului feminin, delicat, plin de tandreţe, ce se împlineşte prin dragoste, precum o floare creşte în razele soarelui. Ea va fi roşie ca mărul, îşi va juca norocul în dragoste pe un fir de romanită, cei doi vor sta în locuri pe unde nimeni nu a mai umblat înainte, de o frumuseţe sălbatică, unde stânca stă să se prăvale. Reintegrarea în natură, cadrul benefic pentru iubirile eminesciene, se explică prin ritmurile ei unduitoare, liniştitoare, prin capacitatea paradiziacă de conservare a timpului, implicit a fiinţelor umane care găsesc secreta cale de întoarcere în orizontul mitic, fabulos al naturii primordiale. Simbolul florii albastre, luat din „Heinrich von Ofterdingen", de Novalis, înseamnă tocmai conservarea clipei pe panta eternităţii, prelungirea ei dincolo de limitele necruţătoare ale temporalităţii.

Ca şi în poemul „Luceafărul", definitivat zece ani mai târziu, personajul feminin este cel care, primul, dă glas aspiraţiei erotice: „- Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte?/ De nu m-ai uita încalţe,/ Sufletul vieţii mele// în zadar râuri de soare/ Grămădeşti-n a ta gândire/ Şi câmpiile asire/ Şi întunecata mare.", încercând o abstragere a partenerului din sferele celeste ale meditaţiei, o întoarcere către universul terestru, încărcat de simboluri paradiziace, alte ipostaze ale eternităţii, pe care poetul le regretă, revelate, abia în finalul poeziei. Între cei doi protagonişti există o distanţă ce defineşte coordonatele a două lumi: el aspiră la lucruri abstracte, încercând să priceapă misterele lumii, intră în arhaic, imaginează, prin simboluri relevante, „pirami-dele-nvechite", „câmpiile asire", perioadele istorice trecute, printr-un proces de remanentă a memoriei colective, ea este stăpânită de un pragmatism senzual de un farmec absolut. Pentru ea, reprezentând principiul feminin autentic, timpul trece repede, enigmele neputând fi descifrate într-o viaţă de om, şi de aceea îşi invită iubitul să vină mai bine „în codrul cu verdeaţă/ Und-izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale/ în prăpastia măreaţă", într-o singurătate de început de lume, refăcând cuplul adamic ca în grădinile raiului. Timpul, ca atare, se relativizează în apropiere de codru, în acest spaţiu sacru, obţinând componente dimensionale diferite pentru fiecare dintre ei: ea caută porţile originare ale eternităţii prin izolare în natură, ceea ce îi conferă trăsături notabile de personaj romantic, de donna angelicata şi de nimfă silvană, el crede că se apropie de lume, de esenţa ei, prin adâncirea în misterele cosmice ale spaţiului şi ale timpului, prin resuscitarea simţului istoric, ce nu depinde de trecerea liniară a timpului, numai astfel explicându-se contingenţa poetului cu natura, imaginată ca o poartă de legătură cu orice epocă istorică. Neconcordanţa temporală a celor doi protagonişti este aceea care îi face să se despartă, să nu ajungă, în acelaşi timp, la un punct ideal de comuniune erotică.

Cu toate acestea, pentru o clipă, aspectul ludic al iubirii, proiectată în spaţiul visului, al dorinţei, învinge desincronizarea funciară a celor doi protagonişti: „De mi-i da o sărutare/ Nime-n lume n-a s-o ştie,/ Căci va fi sub pălărie -/ Ş-apoi cine treabă are!". Singuri în această lume cu atribute de primordialitate, stabilind o conexiune dincolo de orice barieră temporală, ei devin Adam şi Eva, cuplul idilic paradiziac, într-un topos sacru, unde natura s-a cufundat în primordial, în care efuziunile sentimentale dobândesc o deplină naturaleţe: „Pe cărare-n bolţi de frunze,/ Apucând spre sat în vale,/Ne-om da sărutări pe cale,/Dulci ca florile ascunse.". Mai mult poate decât în alte poezii, în care cadrul natural se învăluie înţr-o proiecţie a visului erotic („Lacul" sau „Povestea codrului"), în „Floare albastră" întâlnim o disoluţie treptată a chipului iubitei, o retragere misterioasă în spaţiul din care a apărut: „înc-o gură - şi dispare.../ Ca un stâlp eu stăm în lună!/ Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare!". Clipa ultimă rămâne cel mai mult în mintea poetului, persistă dureros, se eternizează, pentru că despărţirea este, până la urmă, în cadrul existenţei umane, o moarte simbolică: „Şi te-ai dus, dulce minune,/ Ş-a murit iubirea noastră". Acest moment fulgurant relevă tocmai efemeritatea evenimentului, a înseşi clipelor de dragoste, în care fiinţa feminină, eterică, s-a retras în lumea sa ideală, precum făpturile de vis, nimfe sau spiriduşi, care trăiesc în mijlocul naturii, lăsând în urmă numai vrajă şi melancolia visului.
Protagoniştii părăsesc spaţiul benefic al unei naturi erotizate, fiecare în felul său, prin întoarcere în adâncurile tainice ale codrului, ca un duh al pădurii, în cazul iubitei sau, pentru poet, prin reluarea preocupărilor lumii banale, cu rare evadări în idealitate. Tristeţea se impune, astfel ca stare de fapt a unei lumi minore, efemere, sursă de transfigurare poetică a melancoliei.

De fapt, în poezia „Floare albastră" coexistă, în mod aproape paradoxal, cele două extreme ale proiecţiei în eternitate care se vor profila în universul poetic eminescian: infinitul mare, profunzimile cosmosului, la care aspiră poetul, bogat ilustrat in textele maturităţii de creaţie, şi infinitul mic, spre care îndeamnă personajul feminin, prin retragere în natura eternă, prin pierderea în adâncurile ei neştiute, mediul predilect din „Fiind băiet păduri cutreieram", „Dorinţa", „0, rămâi". Cu această din urmă poezie, „O, rămâi", similitudinile sunt mai multe, chiar frapante, identificate atât în cele două chemări aproape identice ca expresie şi tonalitate, a pădurii şi a iubitei, cât mai ales în atitudinea poetului, care, într-d sublimă inconştienţă a visului, a aspiraţiilor, părăseşte această lume a cărei eternitate în ordine paradiziacă nu o percepe încă: „Astfel zise mititica,/ Dulce netezindu-mi părul./ Ah! ea spuse adevărul;/ Eu am râs, n-am zis nimica." („Floare albastră"); „Astfel zise lin pădurea,/ Bolţi asupră-mi clătinând;/ Şuieram l-a ei chemare/ Ş-am ieşit în câmp râzând." („O, rămâi"). În ambele ipostaze, poetul părăseşte un spaţiu paradiziac, etern, inclusiv iubirea pură ce sălăşluieşte aici, regretul fiind o consecinţă firească, dar o reacţie tardivă, care se traduce printr-un sentiment de melancolie ineluctabilă: „Totuşi este trist în lume!".

Expresia poetică urmează îndeaproape liniile sferei ideatice, „Floare aJbastră" fiind o demonstraţie a subordonării perfecte a formei la conţinut. Se remarcă, în primul rând, influenţa versului popular, care conţine dialog şi adresare directă, măsura de 7-8 silabe, rima îmbrăţişată şi ritmul trohaic, semn al unui patos intens, năvalnic, fără convenţii protocolare, totodată semn al unei sincerităţi absolute. Personajele lirice îşi dezvăluie astfel un statut de arhaitate, de fiinţe primordiale, care experimentează, sub aspect ludic, prin proiecţie în vis, puritatea aspiraţiilor erotice, neconvertite printr-un limbaj pretenţios, sofisticat. Dialogul distribuie rolurile celor doi protagonişti şi ilustrează mai ales spaţialitatea poeziei, cele două planuri, terestru şi cosmic, într-un limbaj simpiu, dar cu o sintaxă aparte, ce îi dă profunzime nebănuită. Se conturează, încă de acum, rostirea lirică simplă, cu puţine podoabe, din marile poeme de mai târziu, din care se vor desprinde însă marile viziuni romantice, imensitatea spaţiilor cosmice şi meditaţiile profunde asupra trecerii timpului şi a destinului uman. însăşi această exemplaritate a limbajului exprimă o tendinţă de esenţializare a fiinţei umane, de regresie către prototipal, către puritatea iniţială.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 16 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---