Primul mare critic literar modern, cu o formaţie teoretică solidă, o concepţie estetică întemeiată pe filozofia clasică germană, dar cu filiaţii până în Antichitatea greacă, având o ideologie culturală explicită şi militantă, este Titu Maiorescu (1840-1917), mentorul de necontestat al societăţii „Junimea" şi al „Convorbirilor literare". Fire meticuloasă şi tenace, înclinată spre acumulări temeinice de informaţii din multiple domenii, în intervale lungi de timp, prelucrate mai târziu în studii de estetică şi de critică literară, spiritus rector într-o epocă de afirmare a marilor valori în domeniul poeziei, prozei şi dramaturgiei, perioada marilor clasici, junimist ul Titu Maiorescu este una dintre personalităţile remarcabile ale culturii române de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului XX. Anii de formare şi-i petrece în atmosfera sobră a învăţământului şi culturii germane, la Colegiul Theresianum din Viena, unde se face remarcat prin asiduitatea cu care învaţă limba germană, dar şi prin preocupările pentru studiul matematicii şi al filozofiei, al limbii engleze şi chiar al flautului şi desenului. Din această perioadă datează primele o sută de pagini din vestitul său jurnal, „însemnările mele", în care îşi analizează, cu detaşare obiectivă şi maximă exactitate activitatea şcolară, eşecurile şi munca asiduă pentru a le elimina.

Prima etapă a activităţii literare se situează între anii 1866 şi 1873; este vremea marilor clarificări estetice şi de ideologie literară şi culturală, a marilor lupte pentru scrierea corectă a limbii române, a eforturilor de cristalizare a unei concepţii estetice viabile, care să se regăsească în operele literare de valoare ale timpului. Preocupările sale pentru ortografia limbii române sunt de durată; încep în 1865-1866, prin elaborarea studiului „Despre scrierea limbii române", şi se prelungesc încă patruzeci de ani, Titu Maiorescu aflându-se în aproape toate comisiile hotărâtoare pentru acest disputat domeniu de la sfârşitul veacului al XlX-lea, în dezbaterile de la Academie din 1880 şi 1903. în tot acest timp, Maiorescu, în concordanţă şi cu orientările Junimii, a militat pentru simplitatea regulilor ortografice şi pentru echilibru, a combătut cu vehemenţă şi cu argumente lingvistice exagerările etimologismului latinizant al lui Cipariu, Massim şi Laurian, a criticat „haosul erorilor" în folosirea limbii de către jurnaliştii din Transilvania, Bucovina şi Banat, în studiul „Limba română în jurnalele din Austria" (1868), s-a arătat rezervat, uneori fără justificare, faţă de introducerea neologismelor în limba română, în „Neologismele" (1881). Acest îndelungat efort este încununat de succes, în 1904 Maiorescu participând la redactarea concluziilor comisiei ortografice a Academiei Române, care consfinţeau victoria aproape deplină a scrierii fonetice, adică a bunului simţ, pentru care mentorul junimist militase, corectâhdu-şi din mers propriile erori, toată viaţa.

Proiectul cel mai ambiţios al tenacelui absolvent de la Theresianum este însă de a supune unei analize critice severe literatura înaintaşilor, demers întreprins şi de Eminescu, în manieră poetică însă, în „Epigonii", şi de a schimba, cu argumente indiscutabile, reperele receptării estetice şi mentalităţile învechite ale spiritului public din România. Etapele acestui demers sunt riguros repartizate în timp, marcate de publicarea a trei studii de referinţă: „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867", „În contra direcţiei de astăzi în cultura română" (1868) şi „Direcţia nouă în poezia şi proza română" (1872), triptic, cum se observă, de logică şi de analiză critică după modelul triadei hegeliene, teză, antiteză şi sinteză. Primul studiu este o prelegere de estetică, de sorginte kantiană şi hegeliană, aplicată poeziei româneşti anterioare, un adevărat tratat de creaţie literară, un îndrumător estetic pentru tânăra generaţie de poeţi şi de prozatori care vor constitui o epocă nouă în dezvoltarea literelor româneşti, aceea a marilor clasici.

Studiul „În contra direcţiei de astăzi în cultura română" conţine delimitările necesare faţă de o epocă anterioară revolută, începând de pe la 1820, dar devenită definitorie după 1848, aflată sub semnul anihilant al imitării modelelor străine, în materie de politică, democraţie, învăţământ, artă şi ştiinţă, lipsite de corespondenţă în realităţile autohtone. Prin formele fără fond, Titu Maiorescu supune unei critici acerbe instituţiile existente fără infrastructura necesară, nesusţinute, în esenţă, de prezenţa oamenilor valoroşi: „Viţiul radical în toată direcţia de astăzi a culturei române este neadevărul [..,], neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr până în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public". Deşi formele culturii impuse din afară nu sunt binevenite, totuşi Titu Maiorescu consemna, în 1872, o cale de ameliorare în situaţia dată: „Tot ce astăzi este formă goală în mişcarea noastră publică trebuie prefăcut într-o realitate simţită".

Teoria formelor fără fond, contingenţă întrucâtva cu ideea lui Kogălniceanu, că „imitaţiile omoară duhul naţional", a avut un mare ecou în cultura română, prelungit până în primele decenii din secolul douăzeci, prin confruntarea dintre teoria sincronismului a lui Eugen Lovinescu şi aceea a necesităţii unei evoluţii naturale, fireşti, promovate de N. lorga.

„Direcţia nouă în poezia şi proza română" analizează primele roade ale noii direcţii culturale şi literare imprimate societăţii româneşti. Deşi trecuseră numai câţiva ani de la vehementul studiu anterior, ce avea să creeze o teorie şi ample polemici în evoluţionismul românesc, criticul poate face primele ierarhii şi primele judecăţi critice, motivate pe valoarea certă a scriitorilor menţionaţi în fruntea valorilor literare româneşti: Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu.

A doua perioadă în creaţia lui Titu Maiorescu este aceea de după 1873, în general una de sinteză, de culegere a roadelor, de aşezare a lor în structuri stabile, pentru a înfrunta asprimea vremii. Vor mai fi şi lupte, şi adversităţi polemice, prin „Contraziceri?" (1892), vizându-l pe Constantin Dobrogeanu-Gherea, sau „Oratori, retori şi limbuţi" (1902), dar căile de atac nu vor mai fi ample şi totale, pe toată întinderea frontului, ca în faţa unei mentalităţi generale, ci vizează adversari direcţi, unii lipsiţi de capacitatea de ripostă adecvată. Acum Maiorescu va practica şi critică de întâmpinare, de afirmare a unor succese artistice notabile, făcând aprecieri asupra unor scriitori deja afirmaţi, ca în „Comediile d-lui I. L Caragiale" (1885), „Poeţi şi critici" (1886), despre Vasile Alecsandri, „Eminescu şi poeziile lui" (1889), rapoarte la premiile Academiei pentru Octavian Goga şi Mihail Sadoveanu, în 1906, sau pentru I. Al. Brătescu-Voineşti (1907).

Atitudinea faţă de comediile lui Caragiale, acuzat în epocă de imoralitate, este favorabilă, judecata critică făcându-se prin teoria reflectării faptelor reale în artă şi mai ales prin ideile lui Hegel despre înălţarea prin artă şi despre emoţia impersonală, care îl scot pe omul obişnuit din cotidian şi îl ridică în sfera înaltă a trăirii estetice autentice. Prin urmare, comediile şi personajele lui Caragiale nu sunt imorale: ele servesc unui scop înălţător, estetic, la fel cum şi alte opere de artă oferă acelaşi amoralism aparent: Venus din Milo este seminudă, Venus de Medicis este dezbrăcată, Falstaff al lui Shakespeare este un beţiv berbant, iar Othello un criminal. Operele lui Caragiale sunt apreciate prin metode bazate pe un clasicism schopenhauerian pronunţat, dar şi prin prisma unui realism al epocii, care devenea o metodă de creaţie în continuă expansiune în întreaga Europă.

Personalitate marcantă a culturii şi a literaturii române, Titu Maiorescu s-a identificat cu imaginea reformatorului, a celui ce dă sentinţe şi delimitează vechiul de nou. Previziunile sale critice provoacă şi astăzi admiraţie prin exactitate şi mai ales prin aria lor vastă de cuprindere. Titu Maiorescu a avut privilegiul de a formula, dintr-o perspectivă imediată, a cunoaşterii directe, în chiar anul morţii lui Mihai Eminescu, una dintre cele mai temerare şi mai uimitoare previziuni critice, deplin concordantă cu posteritatea marelui poet şi cu dezvoltarea literaturii române: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti."

---

Tag-uri: critic literar

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 16 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---