Încadrarea în epoca literară.

Curente şi orientări literare. Receptări critice.

Elegia a zecea este cel mai tulburător poem al volumului 11 Elegii; este expresia lirică cea mai intensă a conştientizării rupturii de sine.

Volumul este în esenţă o apologie a verbului „a fi altfel". Acest lucru aduce lumea prezentului într-un impas: dincolo de fiinţa deplină nu mai există „progres" ontic, ci numai paradoxul deja instituit de 11 Elegii, al prezenţei definite ca absenţă.
În poezia lui Nichita întreg universul se află sub imperiul cuvintelor: „Cuvintele şi lumea lor sunt puternice, nasc idei. Numai cuvintele nasc idei, pentru că ele însumează experienţa de viaţă a lum ii."

Tema şi semnificaţia titlului. Influenţe.

Subintitulată Sunt, poezia este realizată sub forma unei confesiuni lirice, este o elegie filozofică în care contemplarea abstractă şi conceptele sunt înlocuite de comunicarea directă a trăirilor şi emoţiilor interioare.

Tema elegiilor, observă criticul Nicolae Manolescu, e „aceeaşi îndoială de puterea simţurilor, criza spiritului însetat de real, o pendulare între şinele ce nu poate ieşi din sine şi o lume ce nu există decât în acest act dramatic de contemplaţie".
Elemente de structură şi compoziţie.

„ Eu" - instanţa poetică a discursului, singura posibilă, mărturiseşte că singura certitudine a fiinţei sale este existenţa: „sunt", dar tot aceasta este şi cea care-i declanşează boala: „sunt bolnav". Acest rău absolut, conştientizat, este dat de capacitatea poetului de a imagina o realitate pe care o poate transcende prin cuvânt dar pe care nu şi-o poate asuma prin limitele sale umane date.

Cuvântul devine acel „altceva" pe care-l percepe ca interioritate - „mă doare" - dar care continuă să nu se lase surprins de conştiinţade sine a poetului: „organul ne-nveşmântat / în carne şi nervi, în timpan şi retină, / şi la voia vidului cosmic lăsat / şi la voia divină." // „Mor de-o rană ce n-a încăput / în trupul meu apt pentru răni".
Încercarea de a-l face să prindă contur prin opoziţia cu celelalte organe-simţuri se dovedeşte zadarnică: „cel fără nume fiind, / neauzul, nevăzul, / nemirosul, negustul, nepipăitul". Poetul încearcă să-l perceapă pe cel care se ascundă în fiinţa sa, în fisurile sale ontologice: „cel dintre ochi şi timpan, / cel dintre deget şi limbă" care dispare „cu seara". Asocierile de mai sus nu sunt întâmplătoare; ele subliniază raporturile pe care cuvântul le stabileşte între părţile fiinţei lui (le aude, le vede grafia, le notează dar, mai ales, le rosteşte). Cuvântul aparţine perfecţiunii (simbolul sferei) - „suave organele sferii" - absolutului „şi la voia vidului cosmic lăsat / şi la voia divină". Nichita, conştient de natura divină a cuvântului, îl numeşte în alte poezii „semizeu", Jumătate timp - jumătate lucruri". Această structură duală a lui îl aşază la hotarul dintre cele două lumi, între eternitate şi moarte. Puterea lui de a se întrupa şi a se „destrupa" îl „face lipsit vederii noastre".

În Elegia a zecea obiectele cosmice ni se relevă ca fiind organe ale trupului poetului - „organul numit iarbă mi-a fost păscut de cai" -; mai mult de-atât, realităţile non-sensibile „îmbolnăvesc": „Sunt bolnav de sâmburi şi de pietre; / de ferestre sparte, / de numărul unu sînt bolnav". A fi înlăuntrul fenomenelor înseamnă a te putea privi în toate lucrurile; a fi atât de aproape de fiinţe, încât ele devin inaccesibile, impregnate de fiinţa celui ce le vedea, astfel încât acesta devine de pretutindeni văzut, ca şi „cum ar locui într-un ochi"; aşa cum privirea s-a transformat în obiectul privit, tot aşa „totul e simplu, atât de simplu, încât devine de neînţeles".
Cele două secvenţe lirice ale poeziei scot în evidenţă că omului îi lipseşte nu numai organul care să-l racordeze la absolut, ci şi unul prin care să recepteze realul şi să se plieze lui.

Suferinţa devine copleşitoare, îl sufocă: „Nu sufăr ceea ce nu se vede,/ ceea ce nu se miroase, ceea ce nu încape / în încreierarea îngustă, / scheletică a insului meu, / pus la vederile lumii celei simple, nerăbdând alte morţi decât morţile / inventate de ea, să se-ntâmple."

Refuzul cuvântului este expresia conştiinţei infinite a omului, limitat prin organele de simţ, şi condamnat astfel să nu poată comunica cu realul, şi să nu se poată trăi decât pe sine.

Neînţelegerea penitenţei dată de tribunalele merelor, păsărilor, frunzelor, umbrelor în A cincea elegie devine în Elegia a zecea durere, plânset, urlet, rană, moarte.
Lirismul lui Nichita este conceptual, iar durerile, resimţite în plan fizic, sunt durerile existenţei în acest plan, dureri pe care nu le poate reprezenta, cărora nu le poate da contur.

---

Tag-uri: poezia

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---