Încadrarea într-un(o) curent/ perioadă/ epocă literar(ă)

Opera lui Ion Creangă se încadrează în literatura marilor clasici, cu înclinaţie pentru povestirea şi tradiţia orală, populară. Deşi sursa basmelor se află în creaţia populară, în naraţiunile lui Creangă se observă o muncă temeinică asupra textului (el are a construcţie estetică, prea puţin accentuată la creatorul popular), trăsătură consolidată, probabil, de întâlnirea cu Eminescu şi de participarea la şedinţele Junimii.

Prozele lui se află între realism şi clasicism (G. Ibrăileanu interpreta chiar primele poveşti - Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, Prostia omenească - drept nuvele rea liste), cu semnificaţii de ordin epic şi moral. Basmele au fost publicate între 1875 şi 1878 în revista Junimii - Convorbiri literare.
Titlu. Temă. Elemente de construcţie şi compoziţie.
G. Călinescu spune că multe dintre basmele lui Ion Creangă pot fi rezumate printr-un proverb (pentru că păstrează semnificaţia morală specifică basmului popular): astfel, Dănilă Prepeleac se potriveşte zicalei „prostul are noroc", Povestea lui Stan Păţitul prezintă diferenţele dintre bărbat şi femeie, iar Povestea lui Harap-Alb demonstrează că omul de soi ni se relevă, indiferent de strai sau de condiţia socială.

Literatura română. Proza

Titlul preia numele personajului principal, Prepeleac fiind, de fapt, o poreclă (substantivul prepeleac denumeşte un trunchi de copac cu crengile scurtate, în care se pun oalele spălate) ce sugerează condiţia umilă a lui Dănilă.
Formula iniţială (o variantă a formulări tradiţionale) „Erau odată într-un sat doi fraţi şi amândoi erau însuraţi" şi cea finală „Iară Danilâ Prepeleac (...) a mâncat şi a băut şi s-a desfătat până la adânci bătrâneţe, văzându-şi pe fiii fiilor săi împrejurul mesei sale" (în cheie realistă, pentru că el nu mai trăieşte şi astăzi) încadrează naraţiunea. O serie de poveşti {Dănilă Prepeleac, Povestea lui Stan Păţitul, Ivan Turbincă) se situează între nuvelă şi basmul propriu-zis, pentru că fabulosul este prezent, însă naratorul îl mimează, înlăturându-i inocenţa specifică basmului popular. In acest sens, Dănilă Prepeleac poate fi despărţit în două fragmente narative distincte, prima parte, totalmente nuvelistică, prezintă povestea celor doi fraţi - unul bogat, căsătorit, dar fără copii, şi, în antiteză, celălalt sărac, şi el căsătorit, dar cu o droaie de copii; iar a doua parte povesteşte rătăcirea prin pădure (echivalentul celuilalt tărâm, al puterilor transumane) unde autorul începe să parodieze fantasticul.

Trăsături specifice

Scriitorul insistă în prima parte pe naivitatea şi eşecurile repetate ale lui Dănilă, care, la sfatul fratelui său (instigat de nevastă), hotărăşte să-şi vândă boii pentru a-şi cumpăra o căruţă nouă. Schimburile păguboase succesive trimit la o altă poveste - Prostia omenească - pentru că în final el rămâne cu o „pungă goală". Mai mult, cerând pentru ultima dată carul cu boi al fratelui său, taie un copac, în ideea că acesta se va prăbuşi direct în car, ceea ce se întâmplă, dar - fatalitate!, nu cade în, ci peste căruţă, pe care o face praf, omorând şi boii. De supărare, Dănilă se afundă în pădure, rătăcind o vreme (pădurea este simbolul labirintului), pentru ca, la un moment dat, ajungând lângă un lac, să piardă şi toporul pe care îl aruncă după nişte „lişiţe" ce pluteau pe apă. Se întoarce în sat, ascunzând adevărul fratelui său, îl roagă să-i împrumute şi iapa, dar este refuzat, cu sugestia să se călugărească mai degrabă decât să necăjească oamenii şi să-şi chinuiască nevasta şi copiii. El fură iapa şi o secure şi se întoarce în pădure pentru a recupera toporul aruncat în iaz (instrument care a deschis poarta către un alt tărâm), însă aici „îi trăsni prin cap (...) că el ar fi bun de călugăr, după vorbele frăţâne-său", şi, prin urmare, iniţiază construcţia unei mănăstiri chiar pe pajiştea din faţă lacului. Este momentul declanşării neprevăzutului. Din plin realism, trecem în supranatural, căci iazul este lumea dracilor, iar aceştia nu pot permite construirea unei mănăstiri pe teritoriul stăpânit de ei. Parodierea fabulosului, prin simularea normalităţii este evidentă (autorul ironizează nu numai motivul folcloric al diavolului care-şi bagă peste tot coada, ci şi mitul pactului cu diavolul: primul drac este trimis să negocieze, oferindu-i lui Dănilă un sac plin cu bani). Personajele supranaturale au, la Creangă, mai mult atribute umane şi nici dracii nu se îndepărtează de această tipologie: deşi au puteri magice, sunt creduli, uşor de manipulat, naivi (lumea basmului nu mai este omogenă şi nici spaţiul, ca în primele poveşti).

Dănilă este provocat la îndeplinirea unor probe (mai multe decât trei) de către un al doilea drac (trimis de stăpânul iadului să recupereze banii daţi prea uşor). El trebuie să înconjoare cu iapa în spinare iazul de trei ori (cifra 3 este reluată pe parcursul basmului), să se întreacă în fugă şi să se ia la trântă, să chiuie. Cum între timp, în urma experienţelor acumulate, „Dănilă mai prinsese acum la minte", el reuşeşte să treacă peste probe prin isteţime (atribut rar invocat în basmele populare), ajungând să râdă el de prostia dracului. Puterile magice sunt — prin parodie - transferate asupra eroului nostru, căci însuşi Scaraoschi, stăpânul iadului, constată că „nu-i de şuguit cu vrăjitorul acesta". Al treilea drac este trimis pentru a-l înfrânge pe Dănilă prin proba aruncării buzduganului, pe care Dănilă o contracarează prin şiretenie, apelând la naivitatea dracului care nu doreşte să piardă buzduganul. Pentru că nu izbuteşte, un ultim drac (voluntar!) îl provoacă la o întrecere în blesteme, pe care o va trece cu ajutorul copiilor săi (o altă ironie a autorului).

Caracterizarea personajului principal

Ca în majoritatea basmelor, personajele au o încărcătură simbolică. Nici Prâslea, nici Făt-Frumos, Dănilă pare desprins din lumea Amintirilor, reprezentând omul naiv, sărac a cărui prostie este satirizată în prima parte, Într-un fel, şi el parcurge, asemenea oricărui erou de poveste, un drum iniţiatic în care să-şi dovedească puterile şi calităţile (labirintul pădurii în care rătăceşte este o treaptă iniţiatică, la fel ca şi întâlnirea cu dracii, corespunzătoare coborârii în Infern). în a doua parte a basmului, „Dănilă mai prinsese (...) la minte" şi este capabil să înşele forţele demonice din iaz, devenind, din păcălit în lumea reală, un păcălitor.
Stil. Limbaj.

Ceea ce se remarcă în primul rând în literatura lui Ion Creangă este detaşarea umoristică în contemplarea lumii. Gestica personajelor, umanizarea fantasticului, oralitatea limbajului, teatralitatea atitudinilor indică o regie de comedie. De altfel, comicul este trăsătura fundamentală a operei sale, alături de oralitate (dată de numeroasele expresii şi locuţiuni populare: „na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o", a căsca gura, a prinde la minte, a-şi ţine firea, a căsca o gură cât o şură, a-i ieşi ochii din cap cât cepele..., interjecţii: hărţi, scârţ, na, mă, iaca, dă, ptiu, ei, prr, zvârr etc, proverbe şi zicători: „frate, frate, dar pita-i cu bani", „sângele apă nu se face", „tot un bou ş-o belea", „am scăpat de dracu şi-am dat peste tată-său", „nevoia învaţă pe cărăuş" etc, regionalisme: teleagă, hreapcă, a tufli, cuşmă, a şugui, costişă, a smomi ş.a.m.d.). Creangă este un autor de basme culte, prin excelenţă, el distanţându-se de folcloriştii care publicau basmele aşa cum le culegeau din popor, pentru că elimină redundanţele, armonizează naraţiunea şi ţinteşte efecte de ordin estetic. Se deosebeşte şi de Eminescu, Slavici, Caragiale care porneau de la modelul folcloric, însă creau opere originale, transformând şi prelucrând materialul în viziune cultă. El nu operează esenţial modificări în modelul popular, ci îl dezvoltă pe cont propriu, păstrând caracterul folclorului (Eminescu, de pildă, folosea povestea drept pretext pentru a o transforma într-o naraţiune fantastică, romantică).

Deşi sunt păstrate semnificaţiile morale din basmele tradiţionale, în basmele lui Creangă realul concurează fabulosul, văzut, oricum, din perspectivă parodică.
Originalitatea basmului cult este dată şi de atipicul personajelor, de multiplicarea probelor, de îndepărtarea de la şabloanele basmului (nu mai apar feţi-frumoşi, zmei, împăraţi...), de preponderenţa dialogului şi a monologului.

---

Tag-uri: literatura, proza

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---