Încadrarea în epoca literară.

Curente şi orientări literare. Receptări critice.

Nichita Stănescu este, indiscutabil, poetul emblematic al generaţiei şaizeciste.

Volumul 11 Elegii publicat în 1966 reprezintă în creaţia lui Nichita momentul ordonator pentru toată poezia care-i vă urma. Prin el, poetul îşi interoghează propria fiinţă despre raportul său cu lumea şi cu sine pentru a avea o clipă revelaţia umbrei, a sensurilor ascunse ale existenţei sale. Umbra aceasta a lucrurilor, pe care poetul încearcă să o surprindă, naşte inefabilul poeziei.
În 11 Elegii ni se propune un univers ai spiritului creator sub forma conştiinţei de sine, poezia de început constituind climatul favorabil dezvoltării unei poezii a construcţiei spirituale. „Suf letul - spune Hegel în Filosofici spiritului - nu este numai pentru sine imaterial, ci este imaterialitatea universală a naturii".

Obiectivarea spirituală este primul act al ceremoniei construcţiei, care presupune evadarea din sine. Aceasta este adevărata întemeiere, în care definind lumea, spiritul se defineşte pe sine.

Tema şi semnificaţia titlului. Influenţe.

Subintitulată „Tentaţia realului" poezia exprimă suferinţa pierderii identităţii de sine. De altfel, toate creaţiile cuprinse în acest volum sunt elegii ale refacerii unului, ale unităţii fiinţei originare.

Pentru a înţelege poezia lui Nichita trebuie să disociem şi să înţelegem că el operează cu o pluralitate de eu-ri; eul conştiinţei - raţiunea, eul spiritual - partea divină prin care omul tinde spre perfecţiune, eul instinctiv - subconştientul, eul conştiinţei de sine, cel care le cuprinde pe toate celelalte.
Ispita ieşirii în lume, în realitate, şi încercarea plierii sale la un real dat este expresia explorării unui spaţiu căruia îi aparţine structural.

Elemente de structură şi compoziţie.

Poezia începe prin a nega ruptura dintre el şi elementele care compun universul său: „N-am fost supărat niciodată pe mere,/ că sunt mere, pe frunze ca sunt frunze, /pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări."
Prin acest discurs liric poetul se disculpă faţă de propria-i conştiinţă pentru că s-a lăsat tentat de real. Acesta emite acum asupra sa şi a conştiinţei sale sentinţe absurde.

Spiritul său este condamnat în „temniţa trupului" „pentru neştiinţă, / pentru plictiseală, pentru nelinişte, pentru nemişcare".

Care ar putea fi culpa ? Cuvintele ascund în ele răspunsurile. Aproape toate cuvintele folosite ca denumire pentru învinuirile care se aduc poetului sunt realizate prin derivare cu prefixul negaţiei: „Iată-mă condamnat pentru neştiinţă, / pentru plictiseală, pentru nelinişte, pentru nemişcare". Rolul acestei negaţii este de a ascunde adevăratele culpe. Se face vinovat pentru că a încercat să înţeleagă, să ştie, pentru că spiritul său nu i-a dat linişte şi l-a îndemnat spre cunoaştere prin ieşirea (mişcare) în real. Singurul substantiv care nu primeşte negaţia -plictiseală - este negat de context; nu trebuia să se plictisească în propriul trup şi să înceapă a explora altele - ale merelor, ale frunzelor, ale umbrelor, ale păsărilor. Aceasta este de fapt principala acuză: „Dar merele, frunzele, umbrele, păsările / s-au supărat deodată pe mine".

Cunoaşterea trebuie să pornească cu sine, este mesajul aflat în subtext. Fiecare element component al realului ascunde în sine un mister şi devine simbol al lumii lui: merele-sămânţa vieţii, frunzele - viaţa şi moartea, Păsările - frumuseţea zborului, iar umbrele constituie ele însele o taină („Sentinţe scrise în limba sâmburilor. / Acte de acuzare parafate / cu măruntaie de pasăre, / răcoroase penitenţe gri, hotărâte mie." -metafore extrem de plastice ale tainelor lumii.)
Cuvântul „penitenţe" apare pentru a sublinia încălcarea legilor unor altor lumi prin „păcatul" cunoaşterii.

Poetul trăieşte o stare de nedumerire pentru că nu înţelege de ce i se refuză cunoaşterea; poziţia Iui - „stau în picioare, cu capul descoperit" -este una ontologică, prin care doreşte să-şi afle locul şi rostul în acest univers. Nichita simte acut ruptura sinelui de sine: „şi-această stare de spirit, ea însăşi, / se supără pe mine / şi mă condamnă, indescifrabil, / la o Perpetuă aşteptare,".
.„Pentru ignoranţa" lui de a fi încercat să afle ce se ascunde în spatele lucrurilor care alcătuiesc realitatea dată este condamnat „la o perpetuă aşteptare", adică la o retragere în sine pentru a căuta acolo, în lumea lui interioară mult căutatele răspunsuri („o încordare a înţelesurilor în ele însele,/ până iau forma merelor, frunzelor, / umbrelor / păsărilor." Tensiunea lirică în poezia lui Nichita Stănescu se naşte tocmai din această încordare a sensurilor cuvintelor în ele însele.
Funcţia poetică a limbajului.

Poezia lui Nichita nu este ermetică. El schimbă numai rapoiturile cu care eram obişnuiţi a opera atunci când foloseam cuvântul în încercarea de a afla adevărul despre lume. Spre deosebire de noi, el foloseşte necuvântul, adică ceea ce se află dincolo de semnul lingvistic. Arbitralitatea acestuia devine la Nichita, o mască sub care se ascunde adevărul. De altfel în poemul acesta observăm că negaţia ca prefix nu vine să nege sensul cuvântului de bază ci naşte un altul prin care poetul încearcă să denumească stările contradictorii, confuze pe care le trăieşte. Este o incercare de redenumire a lucrurilor, a lumii chiar. Poezia sa devine un organ cosmic născut sub ochii noştri, prin vorbire.

Lirica sa este „un copleşitor spectacol lingvistic, unic în poezia românească" (Valentin F. Mihăescu).

---

Tag-uri: poezia

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---