Dacă ar fi să reconstituim biografia poetului, mai bine zis trăirile interioare, din operă, atunci Pastelurile lui Vasile Alecsandri, gândite şi scrise după retragerea la moşia de la Siret, Mirceşti, prin 1860, reflectă starea de spirit a omului de dincolo de amiaza vieţii, dezgustat, într-o privinţă, de maşinaţiile politice care aveau să ducă la abdicarea lui Cuza, nu indiferent totuşi la soarta ţării pentru a cărei propăşire luptase în anii tinereţii.

Unii istorici literaţi arată că la mijloc ar fi fost atât o influenţă din partea Junimii - invocând corespondenţa cu Iacob Negruzzi şi Titu Maiorescu, frecventarea de către poet, măcar din când în când, a prestigiosului cenaclu ieşean -, cât şi publicarea mai tuturor pastelurilor în revista Co nvorbiri literare, în anii 1868 şi 1869 îndeosebi. Cert este că, odată cu Pastelurile, versul lui Alecsandri începe a câştiga mult în acurateţe şi eleganţă, printr-o mai atentă şi laborioasă şlefuire a verbului. Mai cu seamă se remarcă atitudinea înalt contemplativă în faţa frumuseţilor eterne ale naturii, ale naturii autohtone în primul rând, cu păstrarea însă,.poate chiar cu accentuarea pe alocuri, a acelei degajări impersonale, tipice pentru distincţia şi totodată spontaneitatea fermecătoare a temperamentului său poetic.

Însă compunerea de care ne ocupăm aici, Serile la Mirceşti, datată chiar de autor Mirceşti 1867, rămâne oricum în afara influenţei junimiste. De altfel, ea nici n-a apărut in revista cenaclului de la Iaşi odată cu celelalte poezii ale ciclului, ci mai târziu, în Revista contimporană şi în Familia'', publicaţii, în treacăt fie spus, mai degrabă ostile Convorbirilor. În volumul al treilea, Poesii, din seria de Opere complete, editată. în 1875, reluată cu unele mici schimbări, bucata deschide ciclul Pastelurilor, şi pe drept cuvânt. Pentru că Serile la Mirceşti conţine ideea poetică generală a tuturor poeziilor în care Alecsandri cântă natura. în sine luată, compunerea nu este un pastel propriu-zis. Însă versurile respiră acea chietudine şi mulţumire sufleteasca, calmul şi
-------------------Nota
1. 11 martie 1873 şi, respectiv, 18/30 martie 1873, cu titlul de O seară de iarnă (vezi şi Alecsandri, Pasteluri. Antologie, prefaţă, note şi bibliografie de Paul Cornea, Bucureşti, Editura Albatros, 1972, p. 64).'în legătură cu titlul definitiv, este interesant de amintit că A. Cantacuzino publica, în România literară pe 1855, revistă condusă de Alecsandri, romanul intitulat Serile de toamnă la ţară (vezi reeditarea romanului la Editura Dacia, Cluj, 1973).
------------------------------
echilibrul atât de proprii poetului. Chiar dacă existenţa lui nu va fi fost lipsită de unele complexităţi şi contradicţii1, în epoca retragerii la Mirceşti şi a elaborării pastelurilor, Alecsandri s-a voit - cum însuşi lasă a se vedea din piesa de teatru Fântâna Blanduziei (terminată în 1883) — un Horaţiu român, spirit latin prin excelenţă, poet al clarităţilor solare şi al bucuriei de a trăi, urând moartea şi tenebrele, savurând viaţa, aşa trecătoare cum este ea, fiind totuşi conştient că opera lui va intra în patrimoniul cultural naţional şi va rămâne mai tare decât piatra şi decât bronzul.

Hedonismul nu era străin junimiştilor, excepţie făcând poate Eminescu, mai ales unor Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, chiar lui Titu Maiorescu, lui Creangă şi Caragiale, în fine. Nu-i deloc surprinzător însă - şi lucrul este de natură a confirma evoluţia organică a fenomenului literar românesc - că Alecsandri scrie Serile la Mirceşti înainte de a veni într-un contact mai strâns cu Junimea constituită ca societate literară. (Observând nepotrivirea, unii cercetători se îndoiesc de anul 1867 ca dată a compunerii2 şi înclină să ia însemnarea amintită drept o nevinovată mistificare a autorului, care pregătea un fel de prefaţă a întregului ciclu al Pastelurilor.) Mai corect este, credem, să presupunem că poetul Doinelor şi Lăcrimioarelor căuta o înnoire a mijloacelor, o punere de acord cu modul de a concepe poezia la generaţia mai tânără, ajungând astfel să anticipeze, până la un punct măcar, spiritul junimist. (Şi doar Alecsandri nu este singurul caz. Ibrăileanu, în Spiritul critic..., arătase pe Costache Negruzzi ca pe un junimist avânt la lettre.) O dovadă în plus stă şi faptul că ideea centrală a poeziei discutate aici (de fapt, starea poetică şi temperamentală caracteristică lui Alecsandri) o putem afla într-un text de proză mult mai vechi, de prin 1844:

„Găsesc mare mulţămire a mă pune seara în faţa sobei şi a privi giocul fantastic al focului. Îmi place să reînviez în închipuire icoanele depărtate ce s-au şters odată cu trecerea zilelor şi să le înfăţişez ca o panoramă dinaintea ochilor mei. Franţia, Italia, Germania mi se arată atunci cu tot farmecul pe care le împodobesc puterea suvenirelor şi dorul încă mai puternic de a le
-----------------Note-----------------
1. Vezi: G. C. Nicolescu, Viaţa lui Vasile Alecsandri, ed. I, 1962, ed. a H-a, 1966.
2. Vezi: V. Alecsandri, Opere, vol. III, ediţie îngrijită de Paul Cornea şi Georgeta Rădulescu-Dulgheru, prefaţă de G. C. Nicolescu, Bucureşti, E.P.L., 1966
------------------------------------------
revidea în fiinţă. Câte planuri de fericire, câte casteluri de Spania ridic în ceasul acela!"'
Într-adevăr, abordând versurile ce ne interesează, se observă, de la început chiar, plăcerea domestică a poetului, retras să hiberneze la gura sobei, visând cu ochii deschişi, aşteptând muza inspiratoare autohtonizată în chip de „zână drăgălaşă":
Perdelele-s lăsate şi lampele aprinse; În sobă arde focul, tovarăş mângâios, Şi cadrele-aurite ce pe păreţi sunt prinse Sub palidă lumină apar misterios.
Pentru urmărirea motivului, un interes deosebit prezintă şi următorul pasaj din „Introducţiunea" la Scrisori către V. Alecsandri, unde Ion Ghica arată geneza operei sale memorialistice: .
„Într-o seară lungă de iarnă, pe când ninsoarea bătea în geamuri, aşezaţi pe jăţuri la gura sobei, dinaintea unei flăcări dulci şi luminoase am petrecut ore întregi şi plăcute cu amicul Vasile Alecsandri, povestindu-ne unul altuia suvenirile noastre din tinereţe". (Cf. Ion Ghica, Opere, ediţie îngrijită, glosar, bibliografie şi introducere de Ion Roman, I, 1956, p. 115,)

Afară.plouă, ninge! afară-i vijelie, Şi crivăţul aleargă pe câmpul înnegrit; Iar eu, retras în pace; aştept din cer să vie O zână drăgălaşă cu glasul aurit.
Motivul claustrării, cu perdelele lăsate, visând la gura sobei -într-alt chip interpretat, desigur - va apărea şi la Eminescu, în poezia Singurătate. La mijloc ar putea fi chiar un transfer operat în subconştient: „Cu perdelele lăsate/ şed la masa mea de brad,/ Focul pâlpâie în sobă,/ Iară eu pe gânduri cad". De asemenea, în Sonetele aceluiaşi: „Afară-i toamnă, frunza-mprăştiată,/ Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;/ Ci tu citeşti scrisori din roase plicuri/ Şi într-,un ceas gândeşti la viaţa toată./ Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,/ N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;/ Dar tot mai bine când afară-i zloată,/ Să stai visând la foc, de somn să picuri".

Nota

1. Cf. Poezii, ediţie îngrijită, adnotată şi comentată de G. C. Nicolescu, E.P.L., 1955. vol. II, p. 355.

Desigur, având în vedere deosebirile temperamentale dintre cei doi poeţi, e o mare diferenţă între chipul de a visa la gura sobei al boierului de la Mirceşti şi acela al lui Dionis ori Toma Nour, ipostaze ale boemei eminesciene. Cu toate acestea, pasajul de mai sus este aproape sigur inspirat din pastelul alecsandrinian intitulat chiar La gura sobei şi apărut în Convorbiri exact în timpul când Eminescu aşternea pe hârtie romanul Geniu pustiu, în nr. din 1 aprilie 1868. Punerea în relaţie a visării în faţa focului cu basmele folclorice o făcea mai întâi Alecsandri, în bogatele note de subsol care însoţesc amintita poezie ce ar putea servi ca moto la o eventuală antologie a basmului românesc.

Şi în Noaptea de decemvrie a lui Macedonski poetul visează la gura sobei - de ar fi să extindem consideraţiile comparatiste -aşteptând vocea inspiraţiei, flacără vie izbucnind din cămin spre a-i şopti la ureche povestea emirului din Bagdad.
Câtă deosebire însă! Originalitatea lui Alecsandri (facem deocamdată numai judecăţile de constatare, pentru o mai exactă înţelegere a problemei) constă în lirismul, ca sa-l numim aşa, . direct, fără întortocherile, complicaţiile, presupuse de anume trăiri sufleteşti profunde.

Nu starea de spirit proiectată în mediul ambiant, ca la romantici ori ca la neoromanticii simbolişti, formează obiectul poeziei, ci dimpotrivă: clasic - în Pasteluri mai mult ca oriunde - măcar prin structura-i intimă, dapă nu prin formaţie, Alecsandri ia mediul înconjurător chiar ca obiect al poeziei, exprimând, simplu, un sentiment foarte comun, dar tocmai de aceea impresionant prin cadenţa cuvintelor care îl fixează în toată prospeţimea lui.

Mulţumirea, un soi de bucurie molcomă pricinuită de victoria omului asupra stihiilor, pe care le poate înţelege, organiza şi stăpâni într-un necesar echilibru, contemplarea contrastului dintre interiorul intim, prielnic oţiului, visării hedoniste şi exteriorul cu meteorologia lui ostilă sunt atribute ale insului raţional, locuind o geografie cu climă continentală, precum a noastră, presupunând succesiunea clară a anotimpurilor. Într-un alţ pastel, imediat următorul în ordinea fixată de Alecsandri, Sfârşit de toamnă, scris în acelaşi an, aflăm această strofă:

Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăţ călare! Vântul şuieră prin hornuri răspândind înfiorare.

---

Tag-uri: literatura, poet

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 23 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---